0
© Alexandru Crisan 1996-2019, All Rights Reserved.

architecture, article, interview, magazine, press release, reportage

“Play Mincu” – Pavilionul Romaniei, interview Part 2, on Arhitectura Magazine 2012, Bucharest, Romania

PUBLISHED ARTICLE / INTERVIEW PART 2

on

Arhitectura Magazine, issue no.6 (642), “Agora / Public Space“, Bucharest 2012


reportage, Play Mincu, Romanian Pavilion at Biennale di Venezia © 2012

PLAY MINCU – PART 2

[Romanian Pavilion at Biennale di Venezia 2012]

Play Mincu
Pavilionul României la Bienala de Arhitectură Veneția 2012

ACT 02

Alexandru Crișan: Partea a doua a interviului vizează câteva detalii din „culisele” Pavilionului… Îmi aduc aminte de seara în care ai sunat și mi-ai spus că ai nevoie de urgentă de câteva poze tematice pentru pliantul pavilionului deoarece peste două zile aveai deadline, ceva specific ahitecților… Acesta a fost momentul în care am intrat în contact cu activitatea desfășurată în jurul Pavilionului… M-a atras atenția subiectul abordat de voi, atât prin tematica propusă cât și prin modalitatea de reprezentare vizuală. Ideea jocului, postura colecționarului de timbre, compunerea prin alăturare și descompunerea haotică a elementelor tip puzzle au determinat o reacție participativă intensă. Chiar dacă în cadrul pliantului de prezentare nu ai folosit cadrele care mi s-au părut interesante în acel moment pentru „sceneta tematică” (a pavilionului) care transpunea jocul timbrelor (Das Glasperlenspiel, Hesse, 1943) sau imaginea „colecționarului nebun” (doza de nebunie care te transpune în planul copilăriei, al colecțiilor și imaginilor care recrează o lume interioară personalizată)… am fost surprins să regăsesc la fața locului, la Veneția, în cadrul pavilionului real, o reacție similară din partea publicului… Din punctul meu de vedere pavilionul Romaniei, mai mult decât în oricare alți ani, s-a bucurat de o atenție deosebită și de o participare aș putea spune neasteptată din partea publicului… ceea ce implică că acesta și-a atins scopul. Ce poți să-mi spui la capitolul feedback?
Emil Ivănescu: Mulțumim pentru apreciere. O sa încep cu părțile pozitive. Cred că unul din momentele pe care nu am să le uit niciodată a fost când o parte din criticii de la Bienală, au venit în grup, au intrat in spatiul instalatiei si ca niste copii au inceput sa se joace cu stampilele, sa caute citate, sa priveasca timbrele si sa asculte sunetele. Le-am privit fetele transfigurate. Se simteau extrem de bine si erau curiosi cum a fost realizat intreg pavilionul. Ne-au intrebat cu admiratie daca nu cumva suntem artisti si ne-au felicitat. Un alt moment la fel de important, cel putin pentru mine, a fost cand un profesor de la o universitate engleza de arhitectura, fara sa ne asteptam, s-a intors brusc in pragul usii si a tinut sa ne felicite in numele studentilor lui, fiindca au venit aici si au gasit definitii foarte interesante ale arhitecturii, foarte utile in zona universitar – academica. M-a asigurat, ca nu sunt singurii care au gandit asta. De asemenea, in ciuda faptului ca nu am avut timp sa facem o strategie de PR foarte clara, cu toate acestea, unele reviste si site-uri ne-au plasat in primele 7 expozitii care trebuiau vazute la Bienala. Si asta a fost magulitor, fiindca nu am avut resurse sa investim in aceasta zona a mediatizarii, asa ca feedback-ul a fost curat. Dar marea bucurie a venit cand am vazut cum publicul intra si sta, interactioneaza cu dispozitivele. Asta a fost cea mai mare bucurie. Feedback-ul lor a fost direct, o parte din el scriind in caietul de la intrare. Avem de fapt doua culegeri cu impresiile lor. Sunt pline de umor si multa voie buna. Exact ce am dorit sa transmitem! Colegi de la alte pavilioane au venit la noi si ne-au felicitat: in mod special pavilionul Olandei, Austriei si Polonia. Cu polonezii am colaborat foarte bine, mai ales ca eram vecini, ne-am ajutat reciproc foarte mult.

A.C.: Feedback-ul pozitiv este însoțit însă de fiecare dată și de comentarii negative, unele pertinente, altele nejustificate… aș vrea să-mi dai câteva exemple relevante în acest sens!
Comentarii negative, in mod direct, nu am auzit, dar cu siguranta ca au fost. Cred ca o critica adusa de unele persoane a fost fie de tipul, ce cauta Mincu ca subiect de Bienala, fie ca prea putin se vorbeste despre el in pavilion, ce legatura au toate elementele unele cu altele. O critica pertinenta nu am primit. Ar fi fost interesant o confruntare de opinii. Apropo de asta, imi aduc aminte de un american din New York care a tinut sa-mi ia un interviu, fiindca, in opinia lui, singurele pavilioane care au facut referire la arhitectura si politica au fost cele ale Americii, Israelul si Romania. I-am explicat ca noi facem referire la acest subiect prin prisma binomului arhitectura/birocratie, pe cand celelalte pavilioane discutau in alt fel. M-am bucurat sa vad ca a retinut de Mincu ca fiind un arhitect care a reusit sa le combine pe amandoua intr-un mod cu totul particular si ca el a inventat stilul neoromanesc. M-am bucurat ca s-a interesat de subiect.

A.C.: Imaginile care însoțesc textul accentuează dinamica pavilionului completând cadrul conceptual de referință. Acestea au vizat evidențierea interacțiunii secvențiale a publicului cu instalația propusă. Atemporalitatea marcată de citatele diferențiate și traseul nedefinit au fost transpuse în imagini prin fixarea deplasării spațiale a personajelor. Analizând post-factum imaginile surprinse la deschidere am constatat prezența unui număr impresionant de vizitatori. Există o statistică în acesta privință? Se poate aproxima numărul personajelor care au intercționat cu instalația propusă de tine?
E.I.: Nu am făcut o statistică. Pot să-ți spun doar ca în primele zile ale expoziției am avut o colecție de 9 000 de stick-ere notariale, care erau date gratuit la vizitatori ca să le emboseze cu citate. Noi dădeam unul, maxim două la fiecare. S-au terminat în primele două zile. Am mai adus un lot, la o lună dupa deschidere. Erau în jur de 6 000 de stick-ere. S-au consunat în 3 zile. Între timp, noi am utilizat soluții alternative. Nu ne-am așteptat ca o să le consume în așa fel și în așa număr. Cred ca la Pavilionul Romaniei, in ciuda faptului ca e pozitionat in coada complexului, au venit cateva zeci de mii de vizitatori.

A.C.: Exista diferențe semnificative între proiectul premiat în cadrul concursului de soluții pentru realizarea pavilionului și imaginea finală care am văzut-o în Giardini la Veneția? Au existat influențe externe care au transformat proiectul propus?
E.I.: Nu a existat absolut nici o influenta externa. Pur si simplu noi lucram si rafinam totul permanent. Uneori exageram, dar e bine ca ne trezim la timp. Proiectul initial, la nivel de concept, era la fel ca cel final, insa mult mai descriptiv. Doream sa accentuam latura analitica a lui si sa diminuam pe cea descriptiva. Ca structura era in acelasi mod gandit, cu aceleasi dispozitive, insa oferea mai multe imagini proiectate. In final le-am redus destul de mult pe acestea si le-am pastrat pe cele mai importante. Proiectul initial combina hapticul cu sunetul si vizualul, accentul punandu-l pe acesta din urma. In final, proiectul a accentuat mai mult componenta haptica si sonora si am diminuat-o pe cea vizuala. De asemenea, in proiectul final, am explicat mult mai clar, toata problematica legata de timbru de arhitectura si de Mincu sau de binomul creatie si birocratie. In functie de toate aceste analize, si imaginea instalatiei finale s-a modificat, dar fara sa-i diminueze sau sa-i schimbe mesajul initial, cel prin care am castigat.

A.C.: La finalul expoziției, având un feedback generalizat marcat de reacțiile receptate din mediului profesional și experiența acumulată, care este raportul între efortul depus și satisfacția acumulată? Ai repeta experiența participând la concursul pentru pavilionul din 2014?
E.I.: Efortul depus a fost foarte mare și, spre exemplu, eu, nu m-am refăcut complet din tensiunea acumulată. Dar este o experiență cu totul specială, pe care orice tânăr arhitect sau student ar fi bine să o aibe, fiindcă îl maturizează. Ma bucură faptul ca România, de ceva vreme, e foarte bine reprezentată la Veneția, în ciuda faptului ca nu avem vreun premiu.
Deși, la nivel arhitectural – internațional, parcă nu prea suntem acceptați, nu prea existăm la „masa celor care contează”, publicul, simplul vizitator e cel care în final intră sau nu intra în pavilion, și dacă la vreun medaliat, publicul stă doar cateva minute, iar la noi stă un sfert de ora, atunci ce rasplată mai mare, poate fii!
Cât privește participările la concursuri ulterioare, pot să spun ca eu nu ma grăbesc! În general cand câștigi un așa concurs îți vine să te arunci la alt concurs, primul care–ți iese în cale, numai ca să dovedești că esti din nou bun. Nu-mi place competiția de arhitectură ca sport. Am mai câștigat concursuri de arhitectură, unele chiar internaționale: ele au venit însă, după perioade de acumulări traduse prin experimente, cercetare, dar și eșecuri. Faptul ca am câștigat acum, e masura unei împliniri în acumulările arhitecturale pe care le-am facut de la un anumit moment încoace.

A.C.: Ați lucrat în echipă la acest proiect; referitor la interacțiune și la abilitatea de integrare, ambele legate de socializare, am o ultimă întrebare legată de desfășurarea proiectului. În general sunt anumite momente aparte de care îți amintești cu plăcere și care invariabil te marchează… câteva gânduri despre echipă și de modul în care a decurs proiectul?
E.I.: Echipa este esențială în astfel de proiecte. Noi nu am mai lucrat împreună, eu însă, cu fiecare am avut colaborări. Lucrul cu oamenii după cum bine știi, e cel mai greu. Și devine cu atât mai greu cu cât condițiile contextului sunt total potrivnice. Sa nu uitam ca atat echipa Play Mincu, cat si echipa de la Head Up (galeria ICR – Venetia) au trecut prin momente foarte grele, fiindca au prins exact turbulentele politice grave din Romania, in vara anului 2012. Cred ca atunci s-au schimbat doi sau trei ministrii ai culturii, in decurs de doua luni. Pe noi ne-a afectat foarte mult fiindca depindeam de finatarea data de minister. Pe final am reusit sa ne redresam, dar au ramas niste fisuri pe care, personal nu am mai putut sa le repar. Cateva persoane ne-au inteles totusi situatia, eforturile si au incercat sa ne ajute, chiar din zona Uniunii Arhitectilor sau chiar a Ministerului. Oricum ar fi, a fost o experienta grea, adesea dura, dar foarte interesanta si plina de invataminte. O lectie de maturizare, as putea zice!

A.C.: Cred că ar fi momentul să menționăm echipa…
E.I.: Alaturi de mine, as vrea sa ii prezint pe Paul Popescu, artist media si initiatorul Modulab, un laborator interdisciplinar de arta si tehnologii noi; Laura Iosub,masterand UAUIM ,a participat la diferite evenimente de arhitectura si workshop-uri care imbina aspectul social si ecologic cu cel strict arhitectural; Ioana Calen, este teoretician, jurnalist si curator la Modulab; impreuna cu ea am realizat textele instalatiei Play Mincu; Irina Bogdan,desi inca tanara arhitect, a initiat si organizat workshop-uri si laboratoare educative in domeniul proiectarii parametrice, producand instalatii urbane expuse la diferite evenimente importante precum Anuala de Arhitectura din Bucuresti. Este co-fondator al lui T_A_I group (Technology_Architecture_Innovation) si Ana Constantinescu, masterand UAUIM, a colaborat in cateva proiecte NGO de arhitectura si design. Alaturi de alti cativa prieteni care ne-au ajutat exclusiv la Venetia, aceasta este echipa Play Mincu. Si as vrea sa le multumesc tuturor pentru ajutor,efort si, uneori, pentru intelegere!

A.C.: mulțumesc pentru răspunsuri.

 

finale

Pavilionul României la Bienala de arhitectură de la Veneția este unul dintre momentele de importanță majoră pentru arhitectura românească; constituie momentul în care prezentăm o imagine identitară, o reprezentare a ceea ce vrem să fim și a modului în care ne dorim să stabilim standardele calitative de percepție la nivel internațional. Contextual, gestul arhitectural are o importanță majoră. De-a lungul timpului am observat expresii diferite de reprezentare care nu de puține ori s-au concretizat în forma unor tentative nereușite, în care factorul decizional a primat în detrimentul „creativității arhitecturale”… spre exemplu pavilionul participant la expoziția de la Shanghai din 2010 în cazul căruia imaginea deficitară a obiectului reprezentat a transpus incapacitatea de comunicare a unui mesaj coerent…
Dacă pavilionul precedent reprezentând România la Bienala de arhitectură de la Veneția din 2010 a reușit să materializeze o stare simplificată a arhitecturii și o interacțiune la nivelul obiectului privit din exterior, anul acesta proiectul a reușit să puncteze o stare interioară a arhitecturii care adună oameni atrași de o activitate generând astfel un spațiul dedicat, un spațiu al jocului interactiv și al conexiunilor culturale, filtrate de preferințele individuale. Atât obiectul miniaturial cât și spațiul interior dedicat unei activități sociale constituie elementele cheie care determină senzația/percepția specifică Pavilionului care depășește în cadrul aplicat intenția arhitectului. Imaginea arhitecturii miniaturiale spre exemplu transpusă în cadrul pavilionului este mai puternică decât ideea arhitecturii privită precum un bun comercial ștanțat… Pavilionul Romaniei prin mesajul transmis transpune elementele distincte specifice unei secvențe interpretative ce subliniază capacitatea evolutivă a limbajului arhitectural prelevând încadrarea contextuală în tematica Bienalei. Capacitatea interpretativă la nivel semiotic transpune dincolo de imagine un pronunțat caracter identitar.
Aspectele contemporaneității târzii evidențiate în tema propusă de David Chipperfield marchează modalitatea distinctă de a privi arhitectura și implicațiile acesteia în cadrul mesajului colectiv care determină baza unei „culturi arhitecturale”. Contextual, importanța spectacolului individual a obiectului arhitectural este diminuată în favoarea prevalării valorilor culturale asimilate perioadei tranzitate. Arhitectura, dincolo de imaginea bunului comercial tranzacționat, devine instrumentul care poate identifica o anumită perioadă culturală.

Play Mincu
The Pavilion of Romania at the Venice Biennial of Architecture 2012

ACT 02

Alexandru Crisan: The second part of the interview is about some details from the “backstage” of the Pavilion … I remember the evening you called and you told me that you needed urgently a few thematic pictures for the pavilion flyer because in two days you had deadline, something specific to the ahitects … This was the moment when I came into contact with the activity unfolding around the Pavilion … I drew attention to the topic you approached, both through the proposed theme and the way of visual representation. The idea of ​​the game, the stamp collector posture, the composition by joining and the chaotic decomposition of the puzzle elements have led to an intense participatory reaction. Even though you did not use the frames that seemed to me interesting at the time for the “thematic scene” (the pavilion) that translates the game of stamps (Das Glasperlenspiel, Hesse, 1943) or the image of the “crazy collector” of madness that transposes you into the childhood, collections and images that recreate a personalized inner world) … I was surprised to find a similar reaction from the public in Venice in the real pavilion … From my point of view, the flag of Romania, more than any other years, enjoyed a special attention and I could say unexpected participation from the public … which implies that it has achieved its purpose. What can you tell me about feedback?
Emil Ivănescu: Thank you for your appreciation. I’ll start with positive parts. I think one of the moments I will never forget was when a part of the Biennial critics came to the group, went into the space of the facility and that children started playing with the stamps, looking for quotes, to look at the stamps and listen to the sounds. I looked at their transfigured faces. They felt extremely good and were curious as to how the whole pavilion was made. They asked with admiration whether we were artists and congratulated us. Another equally important moment, at least for me, was when a professor at an English university of architecture, without expecting us, suddenly came back to the threshold of the door and congratulated us on behalf of his students because they came here and found very interesting definitions of architecture, very useful in the university – academic area. He assured me they were not the only ones who figured that out. Also, despite the fact that we did not have time to make a very clear PR strategy, however, some magazines and sites placed us in the first 7 exhibitions to be seen at the Biennial. And that was a lot, because we did not have the resources to invest in this area of ​​the media, so the feedback was clean. But the great joy came when we saw the audience come in and sit, interact with the devices. That was the greatest joy. Their feedback was direct, some of them writing in the notebook at the entrance. We actually have two collections with their impressions. They are full of humor and plenty of good will. Exactly what we wanted to send! Colleagues from other pavilions came to us and congratulated us: especially the pavilion of the Netherlands, Austria and Poland. With the Poles we worked very well, especially as we were neighbors, we helped each other a lot.

A.C.: Positive feedback is accompanied by negative comments, some pertinent, others unjustified … I would like to give you some relevant examples in this regard!
Negative comments, directly, I did not hear, but they certainly were. I think some people’s criticism was either of the type, what Mincu is looking for as a subject of the Biennale, or little talk about it in the pavilion, what all the elements have to do with each other. I did not receive a pertinent criticism. A confrontation of opinions would have been interesting. By the way, I remember an American from New York who wanted to take an interview because, in his opinion, the only pavilions that referred to architecture and politics were America, Israel and Romania. I explained that we are referring to this subject through the binomial architecture / bureaucracy, while the other pavilions discussed in a different way. I was glad to see that he was retained by Mincu as an architect who managed to combine both of them in a totally private way and that he invented the Neo-Romanian style. I was glad he was interested in the subject.

A.C.: The images accompanying the text emphasize the dynamics of the pavilion by completing the conceptual reference frame. They aimed at highlighting the sequential interaction of the public with the proposed facility. The timelessness marked by differentiated quotations and the undefined route were transposed into images by fixing the space movement of the characters. Analyzing the post-factum images at the opening we found the presence of an impressive number of visitors. Is there a statistic in this regard? Can you approximate the number of characters who have interfered with your proposed facility?
E.I.: We did not make a statistic. I can only tell you that during the first days of the exhibition we had a collection of 9,000 notary stickers, which were given free to visitors to embroider them with quotes. We gave one, two at each. It’s over in the first two days. I brought a batch one month after opening. They were around 6,000 sticks. They conspired in 3 days. Meanwhile, we have used alternative solutions. We did not expect to consume them in such a way and in such numbers. I believe that at the Pavilion of Romania, despite being positioned in the complex’s tail, several tens of thousands of visitors came.

A.C.: Are there any significant differences between the award winning project in the competition for pavilion design and the final image I saw in Giardini in Venice? Have there been external influences that have transformed the proposed project?
E.I.: There was absolutely no external influence. We simply work and refine everything permanently. Sometimes we exaggerate, but it’s good that we wake up in time. The initial concept, at the concept level, was the same as the final one, but more descriptive. We wanted to emphasize his analytical side and to reduce the descriptive one. As the structure was the same way, with the same devices, but it offered several projected images. Finally, I’ve pretty much reduced them and kept the most important ones. The original project combines the haptic with sound and visual, emphasizing the latter. Finally, the project emphasized the haptic and sonorous component and diminished the visual one. Also, in the final project, I explained more clearly all the issues related to the stamp of architecture and Mincu or the binomial creation and bureaucracy. Depending on all these analyzes, the image of the final facility has changed, but without diminishing or changing the initial message, the one we have gained.

A.C.: At the end of the exhibition, with a generalized feedback marked by the responses received from the professional environment and the accumulated experience, what is the ratio between the effort and the accumulated satisfaction? Repeat your experience by participating in the 2014 Flag Contest?
E.I.: The effort has been very high and, for example, I have not recovered completely from the accumulated tension. But it is a very special experience that any young architect or student would have to have because he matures. I am glad that Romania has been very well represented in Venice for a while, despite the fact that we have no prize.
Although at the architectural – international level, as if we are not very accepted, we do not really exist at the “table of the people who matter“, the public, the mere visitor is the one who finally enters or does not enter the pavilion, and if at any medalist, for a few minutes, and for us a quarter of an hour, then what a bigger reward you can be!
As far as the contests are concerned, I can say that I do not hurry! Generally, when you win such a contest, you are going to throw yourself at another contest, the first one that comes out of your way, only to prove that you are good again. I do not like architecture competition as a sport. We have won architectural competitions, some even international ones: they have come, after periods of accumulation, translated by experiments, research, but also failures. The fact that we have won now is the measure of the fulfillment of the architectural accumulations we have made at a certain point in time.

A.C.: You have teamed up to this project; on interaction and integration, both related to socialization, I have a final question about the project. Generally there are some special moments that you remember with pleasure and which invariably mark you … a few thoughts about the team and the way the project took place?
E.I.: The team is essential in such projects. We did not work together anymore, but with each other I had collaborations. Working with people, as you know, is the hardest thing to do. And it becomes even more difficult as the conditions of the context are totally counterproductive. Let’s not forget that both the Play Mincu team and the Head Up team (ICR-Venice Gallery) have gone through very difficult moments, because they caught the very serious political turmoil in Romania in the summer of 2012. I think then changed two or three ministers of culture within two months. We affected a lot because we depended on the ministry’s fines. At the end we managed to recover, but there were some cracks that I personally could not fix. Some people have understood our situation, our efforts and tried to help us, even from the Union of Architects or even the Ministry. Anyway, it was a tough, often hard, but very exciting and educational experience. A mature lesson, I could say!

A.C.: I think it would be time to mention the team …
E.I.: Along with me, I would like to introduce Paul Popescu, media artist and initiator of Modulab, an interdisciplinary laboratory of art and new technologies; Laura Iosub, UAUIM master, participated in various architectural events and workshops that combine the social and environmental aspect with the strictly architectural one; Ioana Calen, is a theoretician, journalist and curator at Modulab; together with her I made the text of the Play Mincu installation; Irina Bogdan, although still a young architect, has initiated and organized educational workshops and laboratories in the field of parametric design, producing urban installations exposed to various important events such as the Bucharest Annual Architecture. He is co-founder of T_A_I group (Technology_Architecture_Innovation) and Ana Constantinescu, UAUIM master, collaborated in several NGO projects in architecture and design. Along with a few other friends who helped us exclusively in Venice, this is the Play Mincu team. And I would like to thank everyone for help, effort and sometimes for understanding!

A.C.: Thanks for the answers.

 

finale

The Romanian Pavilion at the Venice Biennial Architecture is one of the moments of major importance for Romanian architecture; is the moment when we present an identity image, a representation of what we want to be, and how we want to establish the qualitative standards of perception at the international level. Contextually, the architectural gesture is of major importance. Over time, we have noticed different expressions of representation that have not materialized in the form of unsuccessful attempts in which the decision-maker has taken on the detriment of “architectural creativity” … for example, the pavilion attending the Shanghai Exhibition from 2010 in which the poor image of the represented object transposed the inability to communicate a coherent message …
If the previous pavilion representing Romania at the Venice Architecture Biennial in 2010 succeeded in materializing a simplified state of architecture and an interaction at the level of the object viewed from the outside, this year the project managed to point out an inner state of architecture that gathers people attracted by an activity generating a dedicated space, a space of interactive play and cultural connections, filtered by individual preferences. Both the miniature object and the interior space dedicated to a social activity are the key elements that determine the specific feeling / perception of the Pavilion that goes beyond the applied architect’s intention. The image of the miniature architecture, for example transposed into the pavilion, is stronger than the idea of ​​architecture seen as a stamped commercial good … The pavilion of Romania transmits through the message the distinct elements specific to an interpretative sequence that emphasizes the evolutionary capacity of the architectural language by drawing the contextual framing into the Biennial themes. Semitic interpretative capacity translates beyond the image a pronounced identity.
Late contemporary aspects highlighted in the theme proposed by David Chipperfield mark the distinct way of looking at architecture and its implications within the collective message that determines the basis of an “architectural culture.” Contextually, the importance of the individual performance of the architectural object is diminished in favor of the prevalence of cultural values ​​assimilated to the transit period. Architecture, beyond the image of traded goods, becomes the instrument that can identify a certain cultural period.

reportage, Play Mincu, Romanian Pavilion at Biennale di Venezia © 2012
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *