architecture, article, documentary, magazine, publication

“White… Corbu’ (Light Architecture) Part I” on Arhitectura Magazine 2012, Bucharest, Romania

PUBLISHED ARTICLE

on

Arhitectura Magazine, issue no.4 (646), “Regeneration“, Bucharest 2012


 

Ronchamp, Notre Dame du Haut & Sainte Maria de la Tourette © Alexandru Crisan 2011

WHITE…

Corbu’ [Light Architecture] – Part I

 

White…
Corbu’ [arhitectura cu lumină] (I)

Despre lumină și transformările obiectului arhitectural sub incidența acesteia s-au scris destul de puține lucruri. În general când ne referim la aportul acesteia corelat cadrului construit nu putem să nu ne gândim la cunoscuta sintagmă a „jocului savant al volumelor în lumină”, definiție atribuită lui Le Corbusier și preluată ulterior în teoria de arhitectură pentru a justifica un răspuns legat de întrebarea ce este arhitectura? Oare nu ar fi justificat să ne întrebăm mai degrabă ce este arhitectură (?) având în vedere determinările complexe diferențiate spațial de care suntem înconjurați? Dacă am aproxima ca fiind arhitectură măcar 10% din produsul ultimului deceniu, dincolo de comanda socială și de aspectul strict utilitar, am constata numărul relativ nesemnificativ al construcțiilor sub care incidența luminii ar putea determina dramatismul unui spectacol scenografic senzorial de lumini și umbre. Savant sau nu, jocul luminii atenuat în perioada post-modernă de prezența multiplelor văluri perforate, de cele mai multe ori metalizate, sau al ecranelor cu proiecții aparent culturale de sorginte publicitară cu caracter manipulator, tradează o stare de profundă anxietate. O anxietate temporală, culturală, metafizică, personalizată în creațiile ultimelor decade. Tehnologizarea extremă a societății contemporane incapabilă de a dezvolta subtilul nu mai percepe dincolo de pixel-ul eranului lcd sau al perforațiilor multiple…

Îmbrăcarea arhitecturii” tradează incapacitatea de întelegere a principiilor legate de complexitatea obiectului arhitectural, care l-ar transforma pe acesta în cele din urmă, în arhitectură. Confuzia, determinată de imposibilitatea neuronală de a procesa informația tehnologizată se transformă în lipsa relaționării obiectului principiilor fizice esențiale. Lacuna informațională pe care generațiile trecute o foloseau drept pretext pentru a justifica constanța procesului evolutiv este depășită de problemele generate de afluxul informațional al post-modernității. Preluarea fragmentară a elementelor de operare în cadrul procesului creativ transpune capacitatea minimă care definește societatea modernă. Contaminați în general de ceea ce nu este arhitectură evoluăm spre aplatizarea generală și mecanizarea forțată a gestului arhitectural. Moda în arhitectură așa cum o vezi pe Bustler sau Archdaily nu mai constituie o rezultantă a unui proces, fie el de inovație, de creație, de căutare a complexitații etc. Trendul transpune preluarea mimetică a unor elemente fără înțelesuri colate peste fondul pronuntat de-personalizat acultural. Spre exemplu, evul îmbălsămării în sticlă al fațadelor a trecut… în unele zone ale lumii. La moda rămâne însă mumificarea în plasă metalică. Redundant, multiplicarea secvențială devine din nefericire instrumentul de lucru al noilor generații. Planeitatea existențială se transpune în penibilitatea transferului intelectual raportat demersului conceptual al unei finalității banalizate. Perioada contemporană însă poate argumenta în orice direcție, așa cum la rândul lor, generațiile trecute au (re)evaluat în mod similar orice demers arhitectural. Tour Eiffel, Cristal Palace, zgârie-norii New York-ului etc. au fost vehement criticați în perioada în care s-au manifestat.

Contestat în viață, necontestat ulterior și puternic (re)abilitat în ultima decadă este și Le Corbusier. Alături de el nume sonore ale arhitecturii contemporane precum Richard Rogers, I.M.Pei, Norman Foster, Zaha Hadid sau grupuri contemporane precum UnStudio, Big sau Morphosis etc. au suferit același tratament raportat perioadei culturale tranzitate, cu alte cuvinte al modei, al trendului evolutiv direcționat social. Din aceste exemple nu ar trebui în mod obligatoriu să privim arhitectura precum un bun finalizat cu posibilitate de justificare și teoretizare ulterioară! Avem din câte putem observa câteva instrumente valide de operare în cadrul justificării oricarui demers conceptual. Evului constatărilor și contestărilor, al nemulțumirilor firești dar nu neaparat justificate este departe de a-și fi spus ultimul cuvânt în acestă privință. Simplificarea teoretizărilor însă sau complexitatea miroborantă a demersului conceptual ascunde elementele specifice ale unor lucruri pierdute însă iremediabil.
Îmbrăcarea arhitecturii în/cu lumină, modalitatea de control a elementelor spațiale prin intermediul acestui mediator aparține unei lumi pe cale de dispariție. Lumina naturală rezultată din cumularea fascicolelor aproape paralele pe care le transmite invariabil soarele este incapabilă de a determina o relație oarecare cu fațadele „skin-uite” post-moderne. În încercarea de a găsi justificări în fața gestului arhitectural de cele mai multe ori gratuit și forțat transformăm obiectul într-o joc haotic de umbre și lumini. Dincolo de aspectul strict decorativ, formal, acesta transmite un desen grafic fără mesaj și înțelesuri. Capacitatea de interpretare, specifică rasei umane, se reduce prin simplificare la observație și identificarea modelului geometrizat. Cutia post-modernității târzii dezgolită de orice element arhitectural, îmbracată în folii succesive în căutarea abstractizată de noi înțelesuri, rămâne însă mută.

(De)materializarea conținutului prin intermediul luminii, ordonarea secvențială, ritmicitatea, muzicalitatea rezultă din aparentul haos tectonic. Elementele disparate care se adună (re)compunând simfonic un ansamblu unitar devin elementele prin care Le Corbusier operează transpunând variația în interpretarea recompunerii spațialității interioare. O tentativă similară o constituie școala de design Zollverein de la Essen, propusă de Sanaa, care opereză cu elemente similare dar care din punct de vedere al finalității se reduce la formalismul grafic al fațadei care subscrie golurile spațiului determinat de planurile orizontale. Jean Nouvel, pornind de la Institut du Monde Arabe și finalizând cu muzeul de la Abu-Dhabi, folosește cu abilitate valențele elementelor cu care filtrează lumina, dar de cele mai multe ori strict decorativ. Puritatea formei arhitecturale sub incidența luminii și capacitatea de a proiecta cu lumină rămân atributele prin care se disting clădirile propuse de Le Corbusier.

Definițiile, cuvintele, teoriile și panoplia terminologică din spatele obiectului arhitectural sunt amplificate de reprezentarea acestuia, de perceperea obiectului prin intermediul mediatorilor: ochiul uman cu imaginea proiectată rezultată în urma prelucrării informaționale la nivel neuronal, imaginea statică captată de aparatul de fotografiat etc. Sub incidența luminii puține sunt obiectele de arhitectură care pot exprima în mod coerent și justifica sintagma propusă de Le Corbusier. Capacitatea demiurgică de a stăpâni și controla lumina prin direcționarea, filtrarea sau variația intensității luminoase constituie câteva dintre elementele care amintesc de vremuri de mult apuse. Renașterea, barocul sau evul mediu, prezintă situații distincte ale manipulării elementului luminos pornind de la reprezentările lui Leonardo da Vinci și culminând cu clarobscur-ul lui Caravaggio, Rembrandt, sau Goya. Lumina, intermediar ce mijlocește modelarea volumelor, evidențiază prin intermediul reprezentării gradienților atenuați raportul între suprafețele geometrice. Gradienții descompun lumina pe suprafețe în tonuri de gri realizând tranziția de la zonele întunecate la cele luminoase, respectiv de la negru la alb. Secvențialitatea tonurilor gradate au puterea de a crea adâncimea spațială. Astfel, efectele de iluminare sunt semnificativ influențate de distribuția uniformă a luminii percepută gradual în cadrul ansamblului general determinat de elementele constitutive ale acestuia. Ambianța spațială determină diferențierile pronunțate între planurile percepute, evidențiind prim-planul de fundal. În cazul determinărilor spațialității interioare a obiectului arhitectural (cu referire la Ronchamp, La Tourette sau Firmini), elementele planului principal completează fundalul. Planul secundar de proiecție, nu mai este suportul pe care obiectele prim-planului se proiectează ci el însuși devine suprafața compozițională evidențiată de acestea. Limita subtilă stabilită între planurile perceptibile este realizată prin direcționarea abilă a fluxului luminos.

Umbrele proprii și umbrele purtate sunt elementele care definesc spațialitatea obiectului reprezentat. Distribuția umbrelor, de cele mai multe ori, urmărește principiile compoziționale distincte. Umbrirea, în pictură spre exemplu, pornește de la conturul obiectului reprezentat sau se dizolvă în proximitatea acestuia. Artificiile vizuale se raportează la abilitatea de a evidenția cât mai sugestiv raportul între obiectele aflate în incidența razelor luminoase. Ansamblul astfel determinat compus din elemente care primesc lumină, au umbra proprie și transferă umbra purtată de la unul la celalalt, transpun elementele unei imagini complexe proiectată la nivelul cerebral individual. Umbra proiectată, sau suprafața aflată sub incidența acesteia, se definește geometric creând spațiu în proximitatea obiectului care o produce.

Determinarea spațialității prin jocul complex al umbrelor generate de fluxul luminos constituie atributul obiectului arhitectural metafizic. Jocul determinat de contrastul violent dintre umbră și lumină re-compune spațial câmpul perceptibil. Lumina care crează spațiu este unul dintre atributele elementului cu care operează în mod special Le Corbusier. Lumina este mediată de obiectul arhitectural care și-o asumă, încorporând-o în ansamblul elementelor constitutive. Acesta realizează tranziția metafizică subtilă între spațiul interior și spațiul exterior. Peretele exterior, cu referire la traforul propus la Ronchamp sau în cazul La Tourette, constituie elementul structurant vertical care filtrează lumina orientând razele luminoase în interior după un traseu prestabilit. Familiarizat cu tehnica bizantină a direcționării luminii în spațiile de cult dar și cu conformarea geometrică a elementelor de factură clasică (inspirate din cubiculum-ul casei Ceii din Pompei), Le Corbusier (re)compune secvențial elementele spațiului arhitectural. Lumina, instrument de modelare al volumelor, ajută la definirea orientării spațiale a obiectelor. Traforul direcționează fascicolul luminos transformând lumina într-un instrument de compunere (geometrică) spațială. Lumina concentrată rezultată prin orientarea elementelor arhitecturale ale traforului trasează linii directoare care unifică elementele spațiului interior. Compoziția complexă geometrizată transpune dincolo de senzații un mesaj cu caracter identitar. Percepția spațială a desenului cu lumină rezultat prin contrastul generat de traforul de la Ronchamp evidențiază separarea dintre două lumi: lumea spațială exterioară determinată de prezența luminii și lumea spațială interioară dominată de întuneric, de clarobscur-ul generat de elementul perforat. Întunericul parțial recompune elementele interioare prin accentuarea calității acestora de a absorbi lumina și reflecta luminozitatea proprie. Obiectele primesc pasiv lumina, devenind ele însele surse de lumină. Distincția dintre alb și negru devine oarecum imperceptibilă. Negrul absolut (incertitudinea) este elementul evidențiat de prezența albului intens.

 

notă:
Imaginile care însoțesc textul aparțin seriei White [arhitecturi în lumină] și sunt realizate de arh. Alexandru Crișan în 2011. Acestea au fost prezentate în cadrul expoziției de fotografie cu același nume, organizată de Ordinul Arhitecților din România Filiala București cu ocazia Anualei de Arhitectură ediția a-X-a, la cafeneaua Cărturești, în perioada 03-18 iunie 2012.

White…
Corbu’ [Light Architecture] (I)

There are quite a few things about light and the transformations of the architectural object under its incidence. Generally, when we refer to its contribution to the built-in frame, we can not help thinking of the well-known phrase of the “evolved play of volumes into the light“, a definition attributed to Le Corbusier and subsequently taken up in the theory of architecture to justify a response to the question what is architecture? Would not it be justified to ask ourselves what architecture (?) Is, given the spatial differentiated determinations we are surrounded by? If we approximate as architecture at least 10% of the product of the last decade, beyond the social order and the strictly utilitarian aspect, we find the relatively insignificant number of constructions under which the incidence of light could determine the drama of a sensory scenographic show of lights and shadows. Savant or not, the play of light diminished in the post-modern period by the presence of multiple perforated veils, often metallized, or screens with seemingly cultural projections of manipulative advertising, is a state of profound anxiety. A temporal, cultural, metaphysical anxiety, personalized in the creations of the last decades. The extreme technology of contemporary society incapable of developing the subtle no longer perceives beyond the pixel of the lcd eran or multiple perforations …

Embracing Architecture” fails to understand the principles related to the complexity of the architectural object, which would eventually transform it into architecture. The confusion, determined by the neural impossibility of processing the information technology, turns into the lack of relation of the object of the essential physical principles. The information gap that previous generations used as a pretext to justify the constant of the evolutionary process is overcome by the problems generated by the informational influx of post-modernity. Fragmentary take-up of the elements in the creative process transpose the minimum capacity that defines modern society. Generally contaminated by what is not architecture we are evolving towards general flattening and forced mechanization of the architectural gesture. Architectural fashion as you see on Bustler or Archdaily is no longer a result of a process of innovation, creation, search for complexity, etc. The trend translates the mimetic take-over of some elements without bold meaning over the pronounced, personally-funded fund. For example, the history of glass embossing of facades has passed … in some parts of the world. Fashion remains mummification in metal mesh. Redundantly, sequential multiplication is unfortunately the working tool of the new generations. The existential pluralism translates into the impossibility of the intellectual transfer to the conceptual approach of a banalized purpose. However, the contemporary period can argue in any direction, as past generations have (similarly) re-evaluated any architectural approach. Eiffel Tour, Cristal Palace, New York skyscrapers, etc. have been vehemently criticized during the period in which they manifested.

The disputed in life, subsequently undisputed and strong (re) empowered in the last decade is Le Corbusier. Along with him, the sounds of contemporary architecture such as Richard Rogers, I.M.Pei, Norman Foster, Zaha Hadid, or contemporary groups such as UnStudio, Big or Morphosis etc. have undergone the same treatment in relation to the transited cultural period, in other words the fashion, of the evolutionally oriented social trend. From these examples we should not necessarily look at the architecture as a finished good with the possibility of justification and subsequent theorization! As far as we can see some valid operating tools in the justification of any conceptual approach. The eve of the findings and appeals, of natural but not necessarily justified complaints, is far from having said the last word in this regard. The simplification of theorizations, or the miraculous complexity of the conceptual approach, conceals the specific elements of some lost but irremediable things.
Embracing architecture in / with light, the way to control spatial elements through this mediator belongs to an endangered world. The natural light resulting from the accumulation of nearly parallel beams invariably transmitted by the sun is incapable of determining a relationship with the post-modern “skin-look” facades. In an attempt to find justifications in the face of the architectural gesture, often free and forcible, we transform the object into a chaotic game of shadows and lights. Beyond the strictly formal, formal design, it transmits a graphic drawing without any message or meaning. The ability to interpret, specific to the human race, is reduced by simplifying the observation and identifying the geometric model. The late postmodern box uncovered by any architectural element, wrapped in successive sheets in search of abstraction of new meanings, remains mute.

The materialisation of content through light, sequential ordination, rhythmicity, musicality results from apparent tectonic chaos. The disparate elements that assemble (re) composing symphonically a unitary ensemble become the elements by which Le Corbusier operates translating the variation in the interpretation of the interior space recomposition. A similar attempt is the Zollverein design school in Essen, proposed by Sanaa, which operates with similar elements but which in terms of finality is reduced to the graphic formality of the façade that subscribes the voids of the space determined by the horizontal plans. Jean Nouvel, starting from the Arab Mondial Institute and finishing with the Abu Dhabi Museum, skillfully uses the valences of the elements that filter light, but most of the time strictly decorative. The purity of the architectural form under the light and the ability to project with light remain the attributes that distinguish the buildings proposed by Le Corbusier.

The definitions, the words, the theories and the terminological panoply behind the architectural object are amplified by its representation, the perception of the object through the mediators: the human eye with the projected image resulting from the informational processing at the neural level, the static image captured by the camera, etc. Under the light’s light, there are few architectural objects that can consistently articulate and justify the phrase proposed by Le Corbusier. The humiliating ability to control and control light by directing, filtering, or varying light intensity are some of the elements that remind of long gone times. Renaissance, Baroque or Middle Ages, presents distinct situations of manipulation of the luminous element, starting from Leonardo da Vinci’s representations and culminating with the Caravaggio, Rembrandt, or Goya clarobscur. Intermediate light, which mediates volume modeling, highlights the relationship between geometric surfaces through the representation of attenuated gradients. Gradients decompose light on gray-tinted surfaces, making the transition from dark to light, from black to white. Sequence of graded tones has the power to create spatial depth. Thus, the lighting effects are significantly influenced by the uniform distribution of light perceived gradually within the overall ensemble determined by its constituent elements. The spatial ambience determines the differences between the perceived plans, highlighting the background foreground. In the case of the inner spatial determinations of the architectural object (with reference to Ronchamp, La Tourette or Firmini), the elements of the master plan complement the background. The secondary plan of projection is no longer the support that the objects of the foreground project, but itself becomes the compositional surface highlighted by them. The subtle limit established between the perceptible planes is achieved by the skillful directing of the luminous flux.

Shadows and worn umbrellas are the elements that define the spatiality of the represented object. The distribution of shadows often pursues distinct compositional principles. Shading in painting, for example, starts from the contour of the object represented or dissolves in its proximity. Visual artifacts relate to the ability to highlight the relationship between light-sensitive objects as suggestively as possible. The so-determined set consists of elements that receive light, have their own shadow and transfer the shadow worn from one to the other, translate the elements of a complex image projected to the individual brain level. The projected shadow, or the surface under it, is geometrically defined, creating space in the vicinity of the object that produces it.

Determining space through the complex game of shadows generated by the light flux is the attribute of the metaphysical architectural object. The game caused by the violent contrast between the shadow and the light re-constructs the perceptible field space. Light that creates space is one of the attributes of Le Corbusier’s specially operating element. Light is mediated by the architectural object that assumes it, incorporating it into all the constituent elements. It performs the subtle metaphysical transition between inner space and outer space. The external wall, referring to the proposed tramline at Ronchamp or La Tourette, is the vertical structure that filters the light by directing the light rays inside after a predetermined path. Familiarized with the Byzantine technique of directing light in the worship spaces, but also with the geometric conformation of classical elements (inspired by the cubiculum of the Ceii House of Pompeii), Le Corbusier (re) composes sequentially the elements of the architectural space. Light, a volume modeling tool, helps define the spatial orientation of objects. Traphor directs the light beam transforming light into a spatial (geometric) compositional instrument. Concentrated light resulting from the orientation of the architectural elements of the trafer draws guidelines that unify the elements of the interior space. The complex geometric composition translates beyond the sensations into an identity message. The spatial perception of the light drawing resulting from the contrast generated by the Ronchamp traspore highlights the separation between two worlds: the outer space world determined by the presence of light and the inner space world dominated by darkness, by the clearobscur generated by the perforated element. Darkness partially rebuilds interior elements by accentuating their quality of light absorption and reflecting their own brightness. Objects passively receive light, becoming light sources themselves. The distinction between white and black becomes somewhat imperceptible. Absolute black (uncertainty) is the element highlighted by the presence of intense whiteness.

note:
The images accompanying the text belong to the White series and are made by arch. Alexandru Crişan in 2011. These were presented at the photo exhibition of the same name, organized by the Architects Order of Romania Branch Bucharest on the occasion of the Architectural Yearbook aXa, at the Cărtureşti café, between 03-18 June 2012.

Ronchamp, Notre Dame du Haut © Alexandru Crisan 2011
Sainte Marie de la Tourette © Alexandru Crisan 2011

Sainte Marie de la Tourette © Alexandru Crisan 2011
  •  
  •  
  • 12
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    12
    Shares

4 thoughts on ““White… Corbu’ (Light Architecture) Part I” on Arhitectura Magazine 2012, Bucharest, Romania

  1. I have been browsing online greater than three hours these days, but I by no means found any attention-grabbing article like yours. It’s lovely value enough for me. Personally, if all web owners and bloggers made excellent content material as you probably did, the internet will be a lot more helpful than ever before.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *