article, documentary, magazine, publication, reportage, travel

“Through the Mist in Anatolia. Hattusa & Yazilikaya” on Arhitectura Magazine 2013, Bucharest, Romania

PUBLISHED ARTICLE

on

Arhitectura Magazine, issue no.4 (646), “Regeneration“, Bucharest 2013


documentary, Hattusa © Alexandru Crisan 2010

THROUGH THE MIST IN ANATOLIA

[Hattusa & Yazilikaya]

Prin ceața din Anatolia
Hattusa & Yazilikaya

Nu țin un jurnal de călătorie… de multe ori îmi amintesc… imaginile se suprapun de-a valma într-o secvențialitate cinematografică. Sunt locuri care te impresionează și care invariabil te marchează contextual… Hattușa este unul dintre ele. Lucrurile pe care mi le imaginez, cadrele pe care încă le mai construiesc fictiv transpun lumea poveștilor din copilărie, a orașelor pierdute în negura timpului din vremea imperiilor a căror regi purtau lupte interminabile pentru supremație…

08 martie 2010. 14.30 pm. Muzeul civilizației anatoliene din Ankara… o colecție impresionantă de artefacte extrase cu dexteritate din situri aparținând unei civilizații pierdute în inima Anatoliei… Reprezentări zoomorfe, creaturi fantastice cu aripi și labe de tigru, ființe înaripate, oameni cu coarne de taur, giganți cu bărbi, războinici încolonați, lupte între oameni și arătări aparținând altor lumi… un bestiar complet reprezentat în statui, frize, vase etc. Doi sfinxi, un panou central cu o fotografie wide (indicând localizarea pieselor), un ecran lcd nefuncțional (în același format) spun o poveste… o poveste legată probabil de performanța tehnologică a extracției blocului sculptat, o poveste legată de oamenii care mută locuri și o ulterioară poveste despre cei care apreciază acest lucru… Ansamblul (muzeal) „vorbește” despre tradiție, continuitate dar mai ales despre identitate… depre identitatea unui loc realizată prin cumularea fragmentară a unor detalii specifice… Contextual, în cadrul ansamblului din care făceau parte odată, (fragmentele) constituiau o înlănțuire de scene care transpuneau memoria unui loc, secvențe care transmiteau un mesaj celor care le parcurgeau zilnic sau le descopereau întâmplător… Înlănțuirea „cronologică” muzeală transformă fragmentele în simple exponate așezate cu grijă pe rafturile de souvenir-uri dedicate turiștilor „avizi de cultură”… Pietrele hitite sunt mute…[…]
Las în urma Ankara cu străzile aglomerate și forfota infernală a negustorilor ambulanți. Urmează două zile de rătăcire în podișul anatolian în cautarea fragmentelor care ar putea recompune imaginea ideatică a capitalei hitite. […]

12 martie 2010, 9.30 am. Hattusa este localizată undeva în munții podișului anatolian în apropierea orașului Bogazkale. Traversăm o zonă aridă, cu sate care se micșorează atât în dimensiune cât și în numărul locuitorilor. Consecvent temperatura se diminuează pe măsura ce ne apropiem de obiectiv (de la 20 la 2 grade), geamurile se aburesc… ninge… ninge cu fulgi mari… este primavară în Anatolia! Ajungem într-un final, după 2 ore, în fața unui zid de apărare, rezultantă a proiectului de restaurare inițiat de germani după includerea sitului în patrimoniul Unesco în 1986. Finalizate în 2005, lucrările de reconstrucție în „tehnică tradițională hitită”, inițiate de Institutul arheologic german vizează valorificarea fondului (in)existent în tentativa de reproducere a unei imagini cu potențial turistic atractiv. Segmentul edificat constituie dovada performanței vechilor tehnici de construcție, încadrându-se în categoria arheologie experimentală, prin folosirea cărămizii crude, nearse și a mâinii locale de lucru, propunându-și dincolo de reconstrucția efectivă, verificarea comportamentului materialelor în timp. Suntem în fața unei duble performanțe (hitită și contemporană) care are umorul ei! Realizarea originară folosind mâna captivilor de razboi în ridicarea zidurilor incintei rămâne de neatins… Cu tot efortul depus în decursul a peste 2 ani de reconstrucție, echipa germană nu a reușit să edifice decât 60m lungime, reprezentând 1% din lungimea inițială a zidului incintei fortificate. Scara obiectului este înșelatoare… în realitate zidul pare mult mai mic comparativ cu imaginile analizate înaintea expediției… Încerc să identific limitele incintei… acea suprafață de 1 km², perimetrul în care se desfășura orașul vechi. Se naște o problemă legată de scară: cum parcurgem un sit de… aprox. 182 ha în 3 ore? Se prefigurează însă o rezolvare… ideea unui tur auto cu punctarea porților de acces în incintă, o expediție fast-forward… Am parcurs capitala hitită discursiv, întrezărind prin geamul aburit o fantasmă în ceață, o siluetă aproape liniară a zidurilor care dubla linia peisajului… coborând punctual la o temperatură de 2 grade și dorindu-mi să mă întorc la cele 20 din Ankara. O experiență unică… Tranziția de la confortul mijlocului contemporan de deplasare la iarna târzie cu gerul exterior care paraliza orice mână pe aparatul de fotografiat accentua inconfortabil trecerea dintr-o lume în alta. Siluete, ger, ziduri, ceață, porți de acces în incintă, lei în zăpadă… Exceptând altorelieful reprezentând poarta leilor păstrată fragmentar (dificil de extras) doar un peisaj spectaculos dincolo de ziduri… dealuri înzăpezite urmărind parcă o cromatică aparte… Legat de identitate, de specificul locului, de tradiție și istorie… singurul lucru care a rămas intact este ceea ce priveau hitiții!… ceva imposibil de „muzeificat”, de mumificat în spatele unei cutii de sticlă pentru generațiile viitoare… „Restul (tot ce a rămas) este la muzeu…” ne spune un ghid local. Zona centrală, păstrează o urmă care amintește de bătălia de la Kadesh, între Ramses al II-lea și regele hitit Muwattalli al-II-lea, de primul tratat de pace din istorie, încheiat între hitiți și egipteni. Tot aici suntem descoperiți și insistent urmăriți de comercianții ambulanți care încearcă să (ne) vândă tauri hitiți… în miniatură… o formă primitivă de reprezentare a zeului suprem. De influență sumeriană, panteonul hitit asociază imaginea zeului suprem cu cea a unui taur. Majoritatea reprezentărilor îl înfățișează călărind un taur sau purtând coarne de taur pe cap… îl vom reîntâlni la Yazilikaya… Lasăm în urmă ceața, ninsoarea, zidurile care se confundă cu peisajul și plecăm în căutarea altor pietre… către ansamblul rupestru de la Yazilikaya (inscripție în piatră)… spațiul sacru dedicat procesiunilor.

12 martie 2010, 12.30 pm. După 30 minute intrăm în sanctuarul introvertit, camuflat printre pietrele gigantice, într-un loc ferit de vânt și ger, dar deschis către cer… unde ne ploua din abundență! Ascuns în lungul unei crevase stâncoase sanctuarul de la Yazilikaya reusește să transpună o secvență temporală aparte… Basoreliefurile desfășurate de-a lungul pereților ne spun povești, transpun timpul reprezentărilor mitice, al simbolurilor și procesiunilor religioase, al încoronărilor și bătăliilor fantastice situate într-un plan intermediar între oameni și zei. Plouă… mărunt, constant, rece… Traseul sinuos, îngust, apăsător prin defileul stâncos este accentuat de umiditatea crescută. Imaginile se transformă, prind volum, adâncime… Apa accentuează planul vertical….. verticalitatea generează o stare de confuzie… personajele apar, prind viață… se dilată… Zeii panteonului hitit se desfășoară într-o succesiune amețitoare… undeva la nivelul planului supraînalțat, accentuând percepția ascendentă a reprezentării… De sus veghează Tudhaliya al IV-lea, regele hitit care s-a ocupat de sanctuar la mijlocul sec 13… în imediata vecinatate este reprezentat panteonul celor 12 zei care mărșăluiesc încolonați, unul după altul, purtând pe cap însemnul divin: cornele de taur… pe peretele opus, o reprezentare similară îl prezintă pe Tudhaliya în ipostaza în care este escortat de zeul Sharrumma (după moarte!)… Spațialitatea determinată de geometria naturală a peretelui stâncos, basoreliefurile sculptate direct în pereții naturali, repartizarea fragmentată a acestora de-a lungul traseului determină o tipologie aparte de parcurgere spațială. Imaginile suprapun secvențial fragmente distincte unificate de continuitatea peretelui de piatră. Descoperi noi detalii, semne parțial identificabile care sporesc tensiunea percepției spațiale… Și plouă…
Sanctuarul de la Yazilikaya reușește să transpună dincolo de realitatea cunoscută o lume a reprezentărilor, a simbolurilor, a personajelor fantastice cu coarne de taur, a leilor înaripați, a semizeilor încolonați… o lume atemporală care își redescoperă de fiecare dată identitatea, cu fiecare persoană care încearcă să-i retrăiască și (re)compună povestea…
În această primavară gândurile mă poartă către o arhitectură fără an, anotimp, fără loc în timp, văzută prin ceață, într-un alt martie… Amintirea îmi stăruie asupra ființelor bestiarului imaginar desprinse din cultura sumeriană… capetele leilor de la Hattusa și basoreliefurile alături de care am pășit…rând în rând cu hitiții, la Yazilikaya…

P.S.: În martie este frig în Anatolia…

Through the mist in Anatolia

Hattusa & Yazilikaya

I do not keep a travel journal… I often remember… the images are overlapping in a cinematic sequencing. There are places that impress you and invariably mark you contextually… The Hattusa is one of them. Things that I imagine, the frames they are still constructing fictionally translate the world of childhood stories, the cities lost in the darkness of the time of the empires whose kings had endless struggles for supremacy…

March 08, 2010. 14.30 pm. The Museum of Anatolian Civilization in Ankara … an impressive collection of artifacts extracted with dexterity from sites of a civilization lost in the heart of Anatolia… Zoomorphic representations, fantastic creatures with wings and tiger paws, winged beings, people with bull horns, giants with bearded hair, warriors, fights between people and appearances belonging to other worlds… a bestiary fully represented in statues, friezes, vases, etc. Two Sphinxes, a central panel with a wide photo (indicating location of the pieces), a non-functional lcd screen (in the same format) tell a story… a story probably related to the technological performance of the carved block extraction, a story about the moving people places and a subsequent story about those who appreciate this… The ensemble (museum) “speaks” about tradition, continuity but above all about identity… about the identity of a place made by the fragmentary accumulation of specific details… Contextually, in the ensemble of which they once belonged (the fragments) were a chain of scenes that transposed the memory of a place, sequences that conveyed a message to those who traveled daily or accidentally discovered them… The Chronological Chain Linking turns the fragments into simple exhibits placed carefully on the shelves of souvenirs dedicated to “avid culture” tourists… hittite stones are mute… […]

We leaves behind Ankara with the busy streets and the infernal foe of the ambulance merchants. There are two days of wandering in the Anatolian Plateau in search of fragments that could recompose the idealized image of the Hittite capital.[…]

March 12, 2010, 9.30 am. Hattusa is located somewhere in the mountains of the Anatolian Plateau near Bogazkale. We cross an arid area, with villages that diminish both in size and in number of inhabitants. Consequently, the temperature diminishes as we approach the lens (from 20 degrees to 2 degrees), the windows are steamed… snow… snowball with big flakes… it is spring in Anatolia! We finally arrive after two hours in front of a defense wall resulting from the restoration project initiated by the Germans after the site was included in Unesco’s patrimony in 1986. Finalized in 2005, reconstruction works in the “traditional hittite technique” initiated by The German Archaeological Institute aims at capitalizing on the (in) fund existing in the attempt to reproduce an image with attractive tourist potential. The erected segment is the proof of the performance of the old construction techniques, falling into the category of experimental archeology, by using the raw brick, the naked and the local working hand, proposing beyond the actual reconstruction, checking the behavior of the materials over time. We are facing a double performance (hittit and contemporary) that has its humor! The original accomplishment using the hand of war captives in raising the walls of the enclosure remains unattainable… With all the effort put forward during over 2 years of reconstruction, the German team failed to build only 60m long, representing 1% of the initial length of the enclosure wall fortified. The scale of the object is deceptive… in reality the wall seems much smaller compared to the images analyzed before the expedition… I try to identify the boundaries of the enclosure… that area of ​​1 km², the perimeter of the old city. There is a problem with the scale: how do we go through a site… approx. 182 ha in 3 hours? However, there is a solution … the idea of ​​a car tour with punctuation of the access gates, a fast-forward expedition… I traveled the capital of the hittite world, glimmering through the steamed glass a fog in the fog, an almost linear silhouette of the walls the double line of the landscape… dropping to a point temperature of 2 degrees and wishing to go back to the 20 in Ankara. A unique experience… The transition from the comfort of the contemporary means of travel to the late winter with the frost that paralyzed any hand on the camera accentuated uncomfortable the transition from one world to another. Silhouettes, frost, walls, fog, entrance gates, lions in the snow… Except for the altar representing the lion gate kept fragmentary (difficult to extract) only a spectacular landscape beyond the walls… snowy hills having a special chromatic…

Related to identity, place specificity, tradition and history … the only thing that it remains intact what the Hittites looked at… something impossible to put in a museum, mummified behind a glass box for future generations… “The rest (all that remains) is at the museum …” tells us a local guide. The central area retains a trace that reminds of the Battle of Kadesh, between Ramses II and Hittite King Muwattalli II, the first peace treaty in history between the Hittites and the Egyptians. Also here we are discovered and insistently watched by ambulance merchants trying to (sell) hated bulls… in miniature… a primitive form of representation of the supreme god. From the Sumerian influence, the hittit pantheon associates the image of the supreme god with that of a bull. Most representations portray him by riding a bull or wearing bull horns on his head… we will reunite him at Yazilikaya… We leave behind the fog, the snow, the walls that mingle with the landscape, and we go looking for other stones… to the Yazilikaya cave ensemble (stone inscription)… the sacred space dedicated to the processions.

March 12, 2010, 12.30 pm. After 30 minutes, we enter the introverted sanctuary, camouflaged between the giant stones, in a place free of wind and frost, but open to the sky… where it rains in abundance! Hidden along a rocky crevasse, the sanctuary of Yazilikaya manages to transpose a particular temporal sequence… The bas-reliefs along the walls tell us stories, translate the time of mythical representations, religious symbols and processions, coronations and fantastic battles, an intermediate plan between men and gods. Small, small, steady, cold… The sinuous, narrow, strident route through the rocky gorge is accentuated by increased humidity. Images turn, get volume, depth… Water emphasizes the vertical plane… verticality generates a state of confusion… the characters appear, they come to life… they dilate… The Gods of the pantheon hitit unfold in a a dizzying succession… somewhere at the level of the overstated plan, accentuating the ascending perception of representation… From above, Tudhaliya IV watches, the Hittite King who dealt with the sanctuary in the middle of the 13th… in the immediate vicinity is the pantheon of the 12 the goddesses marrying one another after another, wearing the divine sign on the head: the bull corners… on the opposite wall, a similar representation presents Tudhaliya in the hypostasis where he is escorted by the Sharrumma god (after death!)… Space determined by the natural geometry of the rock wall, the bas-reliefs carved directly into the natural walls, their fragmented distribution along the route determines a particular typology to pass space. The images overlap sequentially with distinct fragments unified by the continuity of the stone wall. Discover new details, partially identifiable signs that increase the tension of spatial perception… And it rains…

The Yazilikaya Sanctuary succeeds in translating beyond the known reality a world of representations, symbols, fantastic characters with bull horns, winged lions, crowned hemispheres… a timeless world that rediscovers its identity every time person who tries to relive and re-compose the story…

In this spring, my thoughts lead me to an architecture without year, season, no place in time, seen through the fog, another March… Remembrance rests on the beings of the imaginary bestiary detached from the Sumerian culture… the heads of the lions of Hattusa and the bas-reliefs with which we stepped… along with the Hittites at Yazilikaya…

P. S: March is cold in Anatolia…

documentary Yazikikaya, © Alexandru Crisan 2010
  •  
  •  
  • 13
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    13
    Shares

One thought on ““Through the Mist in Anatolia. Hattusa & Yazilikaya” on Arhitectura Magazine 2013, Bucharest, Romania

  1. hi there. now I found this report. I wanna say I like it a lot. the structure on different tires, apparently as a journal, the allusive critic, very good…descriptive as it should be, related to the images, bravo. I was right, it’s the right path. you should stick to it. congrats, beautiful presentation. best regards Adam Smith

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *