awards, competition, exhibition

NATIONAL ARCHITECTURE BIENNIAL (BNA) 2021, ROMANIA

NATIONAL ARCHITECTURE BIENNIAL

BIENALA NATIONALA DE ARHITECTURA 2021


premiul sectiunii “Fotografie de Arhitectura” 2021

“LOISIRUL, acuma REGĂSIT”

Alexandru Crisan, “LOISIRUL, acuma REGĂSIT”, 2021

Dacă arhitectura e de luat drept îmbinare a spațiului „gol”, cuantificabil, cu spațiul „plin”, reperabil, atunci o bună parte din ea este știință a proporțiilor și artă a memoriei. Când vedem arhitectură de loisir, când îi dăm roată, când, fortuit, ne-o lămurim, îi ignorăm adesea proporțiile, dar, de multe ori, ne-o pregătim de la primul ochi pentru recontextualizare afectivă. Apoi, dacă avem și un dram de noroc, dă timpul peste noi; câteodată, numim asta tranziție, ca să nu ratăm obsesia punctului-axă de sosire. E clar, „trecem printr-o perioadă…”, deci ar trebui să ne îmbrățișăm detașarea. O facem fiindcă ne suntem – evident! –  auto-suficienți, în regularitatea noastră re-configurabilă. Însă, uneori, peste superficialitatea (o revoltă împotriva proporțiilor, de fapt) și alienarea (o consecință a memoriei, în fapt) adaptărilor noastre la ziua de zi cu zi, se mai adaugă ceva. Și pentru că orice de-numire înseamnă reputație, rostim: COVID-19! O șfichiuire care, picătură cu picătură, ne îndeasă asupra de amploare peste golirea noastră spațială, deci și peste înstreinarea – poate chiar și peste singurătatea – metropolitană.

Dus e „dorul” țanțoș de ornament, dar și impulsul disproporționat de a-l domestici! Minimalismul e, acum, coajă de siguranță, ortac de contemplație și iluminare, adevărul de dincolo de panică și de acalmie…Minimalismul e înghețat în timp, fiindcă noi am înghețat timpul – acum, chiar dincolo de fotografie! Respirăm cu șuier în acest spațiu golit, străpuns doar de ruine mursecate ale unor zile cu amplitudini familiare, în alertă de like4share la redescoperirea reperelor autobiografice (in)voluntare: „aici am stat vara trecuta cu Ea”… „acolo am priponit câinele”… „aici era sa mă înec acum 3 ani”…

Fragmentarium-ul acesta saturat de lumini fondant-lăptoase recompune elementele de identificare (aici, acolo, acum un an, acum patru luni…) în mod cvasi-simetric, dar disproporționat, pentru că trauma unor memorii fictive ne-a cucerit maladiv plictiseala. Visăm, până la urmă, precum Marcel Proust: „Găsesc foarte înțeleaptă acea credință celtică ce ne spune că sufletele celor pe care i-am pierdut sunt captive în vreo ființă inferioară, într-un animal, o plantă, un lucru neînsuflețit, pierdute cu adevărat pentru noi până în ziua, care pentru mulți nu vine niciodată, când trecem din întâmplare pe lângă copac, când intrăm în stăpânirea obiectului unde sunt închise. Atunci ele tresar, ne cheamă, și, de îndată ce le-am recunoscut, vraja este sfărâmată. Eliberate de noi, au învins moartea și se întorc să trăiască împreună cu noi”. (À la recherche du temps perdu. Du côté de chez Swann. Gallimard, 1919, traducere anonimă)

Totuși, să nu ne amăgim: minimalistul de avarie pitit prin creierul reptilian e supraviețuitorul. El însă nu visează, ci convertește loisirul rătăcit în confort afectiv funcțional. El construiește sincronicitate din proporții simplificate, închistând spațiul construit prin ocnițele amintirilor. El ne va dicta, probabil, condiția sine qua non a actului arhitectural postpandemic.

Alexandru Crisan, “HALIT – POUR LA BONNE BOUCHE CONSTRUIT”, 2021

… de fapt, săpat, nu neapărat construit, fiindcă înainte să asamblăm în, pe lângă sau cu sare (și cum am putea să nu evocăm aici interiorul Turnului din Arles, inaugurat anul acesta cu pompă și o țâră de scandal de Frank Gehry?), trebuie să o străpungem. Asta e, totuși, altceva decât a construi, i.e., a ridica! Însă ne e, oricum, mai la îndemână, mai familiar: înainte să începem să metabolizăm cu beton armat și sticlă, am căutat siguranța grotelor. Nu ar trebui, deci, să ne surprindă senzația de liniște (când intrăm) amestecată cu tremor (când privim în jos) și parestezie (când privim în sus) pe care o trăim și astăzi când ne adâncim într-o salină cum e cea din Turda. Astăzi, adică într-un nou val pandemic SARS-COV2.

Dacă ceva din arhitectură devine „fruct interzis” în timpul oricărui asediu, acest ceva se numește loisir populat. Arhitectura spațiilor temporar animate, cea care vorbește mai mult despre vizitatorii săi decât despre propria geneză (deseori financiar disproporționată), cea care „telefonează” cel mai ușor endorfinelor și serotoninei, cea care ne facem să ne strângem unii într-alții cum numai spaimele mai sunt în stare – despre ea vorbim aici. Arhitectura comercială cu aspect scenografic, cea care atrage în fulgerări controlate, de câteva ore, viermuieli de voințe în căutarea adrenalinei pierdute, a reperului dintr-un trecut difuz, dar glorios, a unei identități colective când eroice, când ridicole – pe ea am fotografiat-o aici. Ea pune punct și virgulă timpului, dictând cortexului cerebral: acum! Ea întortochează spațiul, punând frână tranzitării: aici! Pe scurt, înainte să devină poama jinduită a pomului cunoașterii intra-pandemice, era sarea (spice-ul cel mai popular!) din gastronomia arhitecturală, devenită acum un amuse-bouche în așteptarea unei eliberări planetare!

Când o vom părăsi, însă, iar memoria va redeveni tăioasă și drămuitoare, ne vom aminti de acest act arhitectural ca de un lockdown: o raznă cvasi-participativă, cu temeri de colectivizare și îmbâcseli inter-umane, pe care am prefera-o fortuită și am sperat-o rațional-voluntară. De asemenea, vom zâmbi, poate, mânzește, cu after-taste înnobilat, atunci când ne vom cuminți din neastâmpărul cotidian – înșiruiți, salinizați, „la coadă la lift”…

PS: HALÍT s. n. Sare gemă. – Din fr. halite. (cf. DEX 2009)

  • 2
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    2
    Shares

One thought on “NATIONAL ARCHITECTURE BIENNIAL (BNA) 2021, ROMANIA

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *