0
© Alexandru Crisan 1996-2019, All Rights Reserved.

interview, press release, publication

Walk & Shoot interview 2018, Bucharest, RO

PUBLISHED INTERVIEW

for

Walk & Shoot – Architectural Tour, November 2018

Interview with Alexandru Crisan by Andreea Leu


 

Alexandru Crişan este arhitect, fotograf, pictor şi lista poate continua. Când îl întrebi spune că este artist vizual. Fotografiile lui sunt preponderent conceptuale (cu note de ironie şi uneori, absurd) şi în ultimii doi ani sunt făcute aproape exclusiv pe film. Balconul lui Alexandru nu ţine plante sau uscătoare de rufe, ci cutii de filme care aşteaptă să fie folosite. Ne-am văzut într-o vineri, la o cafea şi am stat de vorbă despre el, fotografie, arhitectură, comunitatea de artişti pe care a înfiinţat-o şi despre atelierul foto pe care îl va coordona. 

 

A.L.: Câţi ani ai?

A.C.: De câteva săptămâni, 40.

A.L.: Ce meserie ai?

A.C.: Arhitect.

A.L.: Şi atunci ce cauţi să conduci un workshop de fotografie?

A.C.: Păi cum să-ţi zic?

(Alex se gândeşte câteva secundeapoi zâmbeşte)

Hai să mă apăr aşa: ”I am large. I contain multitudes.” Walt Whitman a scris-o pe asta. Aşa ne simţim cu toţii, mai ales când e multă gălăgie, mult zgomot de fond în jurul nostru. Şi promit că ăsta a fost unicul răspuns în citat din toată discuţia noastră!

A.L.: Care este prima ta amintire cu aparatul de fotografiat?

A.C.: Prin ’91, toamna…

A.L.: Câţi ani aveai atunci?

(Moment de tăcere, Alex calculează, noi calculăm… până la urmă ajungem la un rezultat aproximativ)

A.C.: Aveam vreo 12 ani când am primit un Zenit E. O rablă cu vizor şi un obiectiv ce mi se părea „huuuge” – habar n-am cum se zice asta în ruseşte! Rupea cam tot ce băgai în el, zgâria ca mâţa. Era ceva înfiorător… dar crezi că-mi păsa? Film de 35 mm, ceva banal pe atunci. Dar la cum mesteca ăsta filmele, la un moment dat, mi-am zis: tre’ să pot să-l repar, cu mâna mea, că altul, ştiam că n-am de unde! Şi ce mi-am zis – normal, la vârsta aia: ca pot orice, inclusiv să desfac şuruburile alea ruseşti şi să le pun la loc, acolo unde le doare piuliţa. Ei bine, după ce l-am disecat p-ăsta, şi l-am înşirat pe masă, şi l-am curăţat, m-am felicitat: „aşa, şi cum îl pui la loc acuma?”. Nu că l-aş fi curăţat cum trebuie – sigur l-am rupt mai rău decât era! Mi-a fost imposibil să îl pun înapoi, evident! Şi atunci m-am prins, cred că pentru prima oară, că mi-am făcut-o rău, cu mâna mea. Când au aflat ai mei de chestia asta, au zis: aaa, bravo! Apoi, moment gen „Deus ex machina”, dar nostim: venise mătuşa mea şi mi-a adus tot un Zenit E – negru de data asta. Ăsta zgâria la fel de rău, dar măcar nu rupea filmele. Ăla e aparatul care m-a spart şi m-a pus la loc. E nostalgie.

A.L.: Şi când te-ai hotărât să-ţi faci publice fotografiile?

A.C.: În 2011, tot toamna, când m-au luat la refec doi prieteni, în aceeaşi săptămână. Coincidenţă? Am zis că nu… Trăgeau de mine: hai odată cu pozele alea, pune şi tu ceva online! Ce tot stai aşa, la fereală?

A.L.: Aveai Facebook în 2011?

A.C.: Cred că atunci l-am deschis, m-am lăsat greu convins că am nevoie de aşa ceva. Mult mai târziu a venit Instagramul. Nu înţelegeam mai nimic; bine, nici acum nu mă prind cum e cu socializarea asta. Pui poză, dai like. Nu-s adeptul. Dar, până la urmă, cumva capitulezi, fiindcă vrei să ieşi cu imaginile undeva, iar asta e calea cea mai facilă. Nu şi cea mai satisfăcătoare. Uite, în 2012, era Anuala de Arhitectură. Noi participam deja din 2008 cu proiecte de arhitectură. Aşa că am zis să fac altceva, şi să înscriu nişte poze. Şi în anul ăla am şi luat premiul Anualei pentru fotografie de arhitectură; am rămas un pic şocat (râde). După 2012, când am văzut că îmi cresc like-urile pe Facebook, mi-am zis că nu e chiar atât de rău ce fac. Şi mi-am tot deschis conturi pe reţelele de socializare mai artsy, unde au început să apară fel de fel de review-uri, de conversaţii, de oameni care vor să discute, să îşi dea cu părerea, să comenteze, bla bla bla. În 2014, la 2-3 ani distanţă, am participat pentru prima oară la nişte concursuri internaţionale – am avut 8 poze câştigătoare din 10 înscrise. Şi am tot ţinut-o aşa până prin 2017, când m-am plictisit şi n-am mai participat la absolut nimic. La majoritatea concursurilor am luat premii cu fotografiile de arhitectură. Şi mi-am zis „dom’le, cred că totuşi fac ceva cum trebuie”. Şi m-am apucat de tot felul de proiecte. Şi uite aşa am ajuns eu la fotografie de arhitectură în timp ce mai şi predau la universitatea de arhitectură!

A.L.: Deci dacă e să discutăm despre premii putem să discutăm până mâine că ai peste 100, să înţeleg.

A.C.: Da. (râde)

A.L.: Care e cel mai şmecher premiu?

A.C.: Cel care m-a şocat. International Photography Awards 2015. L-am luat pentru o lucrare numită „Empty Spaces”. S-au înscris 18 000+, iar eu am luat locul 1 la arhitectură.

 

FOTOGRAFIA DE ARHITECTURĂ – „ÎNCERC SĂ SCOT ACEL DINCOLO DIN IMAGINEA BANALĂ”

A.L.: Sunt genuri la fotografia de arhitectură?

A.C.: Eu le împart în trei, doar în funcţie de cum faci poza şi nimic mai mult. E aia programată: eu trag nişte shot-uri normale şi mă gândesc, înainte să fac expunerea, la ce vreau să-mi iasă. Apoi e cea fortuită, făcută într-o viteză fantastică, atunci când, pur şi simplu, trec prin spaţiul respectiv, se declanşează ceva şi zic asta este, asta e ceea ce mă interesează. Şi mai e a treia categorie – lucrările care apar după. Adică fotografiezi, te uiţi la imagine şi spui  las-o moartă, că iar ai tras o banală! Dar apoi, îţi sare în ochi altceva,dincolo. Şi atunci încerc să scot acel dincolo din imaginea banală.

A.L.: Păi şi fine art-ul unde se încadrează în astea trei tipuri?

A.C.: Fine art-ul îl găsesc cei care se uită. Eu nu mai consider ceva anume fine art. Nu mă dau în vânt după termenul ăsta. M-am plictisit de tipologii.

A.L.: Păi mă uitam la astea din Igloo şi tu le zici foto de arhitectură, dar mie mi se par fine art. Nu înţeleg nimic din clădirea aia.

(n.r. Alexandru Crişan este unul din cei 12 fotografi de arhitectură selectaţi de revista Igloo pentru a apărea în dosarul numărului #182, în expoziţia FAR şi albumul de fotografie). 

A.C.: Eu vin, pur şi simplu, cu un concept. Şi te las să îţi imaginezi ce vrei tu. Asta ar fi ideea. Am tot fost întrebat cum am făcut eu pozele alea. Răspunsul e că eu aşa văd spaţiul. Nu folosesc photoshop. Majoritatea sunt făcute pe film. Din 2017 încoace, practic am înlocuit digitalul. Am lucrat foarte mult pe film, apoi a venit entuziasmul digitalului şi apoi am avut o reîntoarcere totală la film. Ţi-am povestit ieri cam ce înseamnă un shooting. Că dacă vorbim de 60 de role, costurile sunt fabuloase… scanări, developări, vezi că n-au ieşit, te enervezi. Acum m-au sunat de la Allkimik că sunt gata… mi-e frică să mă duc să le iau. (râde)

A.L.: Cum te raportezi la spaţiu şi timp?

A.C.: La timp nu mă raportez. Nici la spaţiu, de fapt. Acolo e vorba doar despre cum mă orientez şi cum mă aşez. Mai precis, când mă bagi într-un spaţiu – să zicem arhitectură modernă – tu vezi un geam şi un şpros, cel de lângă mine vede un perete de sticlă şi o uşă. Eu văd spaţiile foarte deformat. Şi asta face mult zgomot. Imaginile pe care tu le vezi în revista aia (n.r. Igloo) au fost gândite la faţa locului. Şi sunt luate cadrele în aşa fel încât să le pot pune exact în oglindă – în cazul celor care sunt în oglindă. Asta a fost o chestie care m-a distrat în urmă cu nişte ani. Acum, mi se pare tristă şi redundantă, dacă mă întrebi. Adică să pui nişte poze în oglindă nu e deloc wow. Însă, în cazul unora, rezultatul a fost ce căutam: o arhitectură care n-are timp şi spaţiu. Pentru că, de fapt, ea nu există. Ea e în imaginaţia mea, dă nişte fragmente preluate dintr-o arhitectură reală.

A.L.: Zi-mi câteva clişee în fotografia de arhitectură.

A.C.: Te pui pe colţul din dreapta, îţi iei un wide angle foarte scump sau un tele dacă se poate, faci o semiexpunere lungă ca să prinzi două maşini în faţă, photoshopezi după aia un om şi ai creat o imagine foarte frumoasă, color, digerabilă în masă.

A.L.: Şi cum te fereşti de kitsch?

A.C.: Trial and error. Apoi, curaj şi bun-simţ. Mi-e o frică cumplită să nu intru în kitsch şi tocmai de aia încerc, experimentez de fiecare dată. De multe ori, experimentele mele, din punctul meu de vedere, au rezultate calpe. Din fericire, pentru mine, restul lumii pare a crede altceva.

SHOOT – ATELIER DE FOTOGRAFIE DE ARHITECTURĂ

A.L.: Cum ţi se pare traseul? 

A.C.: Mi se pare foarte interesant; foarte greu. Lor o să li se pară simplu. O plimbare prin Bucureşti, fotografiem nişte obiective, mergem mai departe. Dar pentru mine, care stau la o chestie, gândesc nişte cadre, mă plimb, plec, mă întorc după un an de zile, să treci prin toată experienţa asta e un fel de sinteză. Reţii nişte fragmente care ţie ţi-au plăcut. Chestia este cu recul, pentru că tu la un moment dat vei rămâne după în cap cu nişte chestii pe care nu le-ai surprins când trebuia. Cred că asta e mai important decât să stai, să studiezi o singură clădire şi să mergi mai departe.

A.L.: Din ce ai văzut pe traseu, ce clădire ai vrea să fotografiezi cel mai mult?

A.C.: Cred că niciuna. Cred că aş fotografia mai mult contextul în care e fotografiată. În cazul ăsta, contextul e mai important decât clădirea în sine, care e doar geometrie. Spre exemplu, clădirile alea lipite una de alta pe care le-am văzut pe un câmp în Cotroceni, sunt nişte poveşti total diferite şi dacă nu integrezi clădirea într-un context, eu zic că moare povestea. Şi atunci da, e o poză frumoasă cu o clădire de sticlă, dar nu ştim unde e, ce s-a întâmplat cu ea, care e discursul din jurul ei şi ce poveşti poate să genereze mai departe.

A.L.: Adică să-i scoatem pe oameni în mijlocul străzii să fotografieze pe limbile alea de pământ? 

A.C.: Da. E un gest de onestitate să prinzi inclusiv atmosfera de street.

A.L.: Chiar dacă eşti profesor la Arhitectură şi acum vei coordona şi un atelier de fotografie, ştiu că participi şi la workshopuri făcute de alţii. De ce?

A.C.: Curiozitate. Totală. Curiozitate faţă de ce pot să fac eu într-un nou cadru dat, pe o tematică nouă.

 

OOZE – COMUNITATEA OUT OF THE BOX

A.L.: Povesteşte-mi despre Ooze.

A.C.: OOze e despre şi pentru artişti. Ooze este o platformă digitală care a pornit de la un manifest făcut de doi oameni. E o iniţiativă în care sunt adunaţi artişti cu un oarecare grad de notorietate printre cei ca noi. Are menirea să creeze un fel de comunitate care să fie out of the box total. Deci o comunitate digitală care să nu respecte cutume, dar care să creadă în sistemul de valori din manifestul pus acolo, pe site. Şi am reuşit să strângem 24 de oameni talentaţi până în vârful unghiilor, din toate colţurile lumii – ăştia care sunt membrii care votează şi care sunt un fel de board.În momentul de faţă, ideea este să facem o platformă care să adune oameni şi să organizeze nişte concursuri de fotografie. Şi nu doar atât. Scopul principal al Ooze-ului e comercializarea. Asta înseamnă că el devine un fel de intermediar între artist şi galeriile de artă. Dublează într-un fel certificatul de autenticitate al artistului şi dă credibilitate în faţa galeriilor. Şi se asigură că artistul primeşte banii pe care îi merită. Mă rog, e platformă multiculturală. O platformă care conectează artişti. Mai ales tineri.

A.L.: Deci nu sunteţi doar pe Facebook.

A.C.: Nu, oozealliance.com, Instagram, Twitter, şi acum urmează platforma asta…

A.L.: Şi tu ce treabă ai în Ooze?

A.C.: Sunt unul dintre iniţiatorii acestui Ooze.

A.L.: Şi cum ai iniţiat? 

A.C.: Toată povestea asta a ieşit de la o discuţie cu prietenul ăsta al meu din Olanda, Oleg Ferstein. I-am spus ce aş vrea să facem. Eu voiam să pornesc în România o platformă similară strict pe Europa de Est, în care să adun artiştii din regiune şi să treacă într-un fel sau altul printr-o acreditare. Dar mi-am dat seama că nu e bine să fac chestia asta în România şi că mult mai uşor se poate face în Olanda. Iar Oleg mi-a zis că el voia să facă o chestie care să se cheme într-un mod aşa mai ciudat şi hai să facem un fel de platformă. Şi am spus bun, ok, what were you thinking about, exactly? El mi-a zis: well, here is my plan. Eu i-am răspuns: well, here is mine! Cu workshopuri, cu strâns artişti. Am pus cap la cap şi am hotărât să lucrăm împreună. Aşa a ieşit povestea asta. Au apărut încă doi asociaţi, am fost patru. Acum am rămas iar doar noi doi. Dar nu ne dăm bătuţi aşa uşor.

A.L.: Practic bateţi pasul pe loc un pic. 

A.C.: Da. (râde) Dar locul ăsta merită! Aşa porneşte orice proiect mai larg. Apoi…

 

A.L.: Alexandru Crișan va coordona Atelierul de fotografie de arhitectură (17 noiembrie 2018) -> descriere & eveniment Facebook.

Alexandru Crisan is an architect, photographer, painter and the list can continue. When you ask him, he says he is a visual artist. The photos are predominantly conceptual (with irony and sometimes absurd) and over the last two years are almost exclusively made on film. Alexander’s balcony does not keep plants or laundry dryers, but movie boxes waiting to be used. We saw one Friday, a coffee and talked about him, photography, architecture, the artists’ community he set up and the photo workshop he would coordinate.

A.L.: How old are you?

A.C.: A few weeks, 40.

A.L.: What is your job?

A.C.: Architect.

A.L.: So what are you doing doing a photo workshop?

A.C.: How can I tell you?

(Alex thinks a few seconds, then smiles)

Let me defend myself like this: “I am big. I contain multitudes. “Walt Whitman wrote this. That’s how we all feel, especially when there’s a lot of noise, a lot of background noise around us. And I promise this was the only response in quoting from all our discussion!

A.L.: What’s your first memory with your camera?

A.C.: By ’91, autumn …

A.L.: How many years did you have?

(Moment of silence, Alex calculates, we calculate … in the end we get to an approximate result)

A.C.: I was about 12 years old when I received a Zenit E. A spotted a rabbit and a lens that seemed “huuuge” – I do not know how to say that in Russian! He broke just about everything he was in, scratching like a cat. It was something creepy but do you think I care? 35 mm film, something banal, then. But as the movies chew at one point, I said, I should be able to fix it, by my hand, that another, I knew I had no way! And what I said – normally, at that age: that I can do anything, including breaking off those Russian screws and putting them back where the nut hurts. Well, after I dissected it and put it on the table and cleaned it, I congratulated: “So, how do you put it back now?” Not that I had cleaned it properly – I certainly broke it worse than it was! It was impossible for me to put it back, obviously! And then I got myself, I think for the first time, that I hurt myself with my hand. When they found out about this, they said, “Oh, bravo!” Then a moment like “Deus ex machina”, but fun: my aunt came and brought me an E-black Zenith this time. It scratched as badly, but it did not even break the movies. This is the device that broke me and put it back. It’s nostalgia.

A.L.: And when did you decide to make your photos public?

A.C.: In 2011, all autumn, when I got two friends in the same week. Coincidence? I said they did not … They loved me: go with those pictures, put something online too! What are you doing, at the window?

A.L.: Did you have Facebook in 2011?

A.C.: I think I opened it then, I was hardly convinced that I needed that. Much later came the Instagram. I did not understand anything; well, now I do not get caught up with this socialization. You put a picture, you like. I’m not the follower. But, eventually, somehow you’re captaining, because you want to go out with the pictures somewhere, and that’s the easiest way. Not the most satisfying. Look, in 2012, it was the Year of Architecture. We have participated since 2008 with architectural projects. So I said to do something else, and make some pictures. And that year I also took the prize of the Architectural Photography Annual; I’m a little shocked (laughs). After 2012, when I saw that I was growing my likes on Facebook, I thought it was not so bad what I did. And I’ve always opened accounts on the more artsy social networks, where set of reviews, conversations, people who want to talk, comment, comment, blah blah blah. In 2014, 2-3 years away, I participated for the first time in international competitions – I had 8 winning pictures out of 10 entries. And I kept it until 2017, when I was bored and did not participate in anything. In most competitions, I took prizes with architectural photographs. And I said to myself, “I think they do something right.” And I got all kinds of projects. So here’s how I came to the photo of architecture while still teaching at the University of Architecture!

A.L.: So if we’re talking about prizes, we can talk tomorrow that you’re over 100, to understand.

A.C.: Yes. (laugh)

A.L.: What’s the most crazy prize?

A.C.: The one who shocked me. International Photography Awards 2015. I took it for a work called Empty Spaces. 18,000+ entries were registered, and I took the first place in architecture.

 

ARCHITECTURE PHOTOGRAPHY – “I TRY TO EXPRESS THE DIFFERENCE OUT OF AN ORDINARY IMAGE”

A.L.: Are genres in the architecture photo?

A.C.: I divide them into three, just according to how you do the picture and nothing more. It’s scheduled: I shoot some normal shots and, I think, before I do the exposure, what I want to get out of. Then it’s the forbidden one, done at a fantastic speed, when I simply go through that space, something is triggering and I say it is, that’s what interests me. And the third category – the works that follow. That is, you take a picture, you look at the picture and you say leave it dead, that you’ve fired a banal! But then, there’s something else in your eye, beyond. And then I try to get that beyond the banal image.

A.L.: Well, fine art where do these three types fall?

A.C.: Fine art is found by those who look. I do not consider anything more fine art. I’m not blowing up after this term. I’m bored with typologies.

A.L.: Well, I was looking at these in Igloo and you call them architectural photography, but I’m fine art. I do not understand anything in that building.

(n.r. Alexandru Crişan is one of 12 architects selected by Igloo magazine to appear in file # 182, in the FAR exhibition and photo album).

A.C.: I just come with a concept. And I’ll let you imagine what you want. That would be the idea. I was still wondering how I made those pictures. The answer is that I see the space. I do not use photoshop. Most are made on the film. From 2017 onwards, I basically replaced the digital. I worked a lot on the film, then came the enthusiasm of the digital and then we had a complete return to the film. I told you yesterday what a shot is. That if we talk about 60 rolls, the costs are fabulous … scans, developments, you see they did not come out, you get angry. Now they call me from Allkimik that I’m ready … I’m afraid to go get them. (laugh)

A.L.: How do you relate to space and time?

A.C.: I do not report on time. Not in space, in fact. That’s just about how I turn and how I sit. More precisely, when you put me in a space – let’s say modern architecture – you see a glass and a sparse, the one next to me sees a glass wall and a door. I see the spaces very distorted. And that makes a lot of noise. The images you see in that magazine (n.r. Igloo) were designed on the spot. And the frames are taken so that I can put them exactly in the mirror – in the case of those in the mirror. That was a thing that had fun with me some years ago. Now, I find it sad and redundant if you ask me. I mean, putting some pictures in the mirror is not wow at all. But for some, the result was what we were looking for: an architecture that has no time and space. Because, in fact, it does not exist. She’s in my imagination, she gives some fragments taken from a real architecture.

A.L.: Give me some clues in your photo of architecture.

A.C.: You put yourself in the right corner, you take a very expensive wide angle or a calf if you can, you make a long half-length to catch two cars in front, you photographed a man and you created a very beautiful, colorful, digestible picture table.

A.L.: And how do you keep from kitsch?

A.C.: Trial and error. Then, courage and common sense. I’m a terrible fear not to go into kitsch, and that’s what I’m trying to do, I’m experimenting every time. Often, my experiments, in my view, have a hotter result. Fortunately, for me, the rest of the world seems to believe something else.

 

SHOOT – ARCHITECTURE PHOTOGRAPHY TOUR

A.L.: How does the route look like to you?

A.C.: I find it very interesting; very hard. It will seem simple to them. A walk through Bucharest, photograph some goals, we go on. But for me, I’m thinking about some cadres, I’m walking around, I’m leaving, I’m back in a year, Going through this experience is sort of a synthesis. You know some fragments you liked. The thing is kick back, because at some point you will stay behind with some stuff you did not surprise when you had to. I think this is more important than staying, studying a single building, and going further.

A.L.: From what you saw on the route, what building would you like to photograph the most?

A.C.: I think none. I think I would take a closer look at the context in which it is photographed. In this case, the context is more important than the building itself, which is just geometry. For example, those buildings glued to one another I have seen on a field in Cotroceni, are totally different stories and if you do not integrate the building in a context, I tell the story is dying. And then yes, it’s a beautiful photo with a glass building, but we do not know where it is, what happened to her, what is the speech around her, and what stories it can generate further.

A.L.: Are we going to get people in the middle of the street to shoot those tongues on the ground?

A.C.: Yes. It’s a gesture of honesty to get even the street atmosphere.

A.L.: Even if you are an Architect teacher and you will now also coordinate a photography workshop, I know that you also attend workshops made by others. Why?

A.C.: Curiosity. Total. Curiosity of what I can do in a new frame on a new subject.

 

OOZE – THE COMMUNITY OUT OF THE BOX

A.L.: Tell me about Ooze.

A.C.: OOze is about and for artists. Ooze is a digital platform that started from a manifesto made by two people. It is an initiative in which artists with a certain degree of notoriety are gathered among those like us. It is meant to create a kind of community that is out of the box total. So a digital community that does not respect the customs, but believes in the value system in the manifesto put there on the site. And we have managed to gather 24 talented people to the top of the nails, from all corners of the world – those who are voting members and who are kind of a board. At the moment, the idea is to make a platform that gathers people and organize some photo contests. And not just that. The main purpose of Ooze is marketing. This means that he becomes a kind of intermediary between the artist and the art galleries. It doubles in some way the artist’s authenticity certificate and gives credibility to the galleries. And he makes sure the artist gets the money he deserves. Well, it’s a multicultural platform. A platform that connects artists. Especially young artists.

A.L.: So you’re not just on Facebook.

A.C.: No, Oozealliance.com, Instagram, Twitter, and is now following this platform …

A.L.: And what do you have in Ooze?

A.C.: I’m one of the initiators of this Ooze.

A.L.: And how did you initiate?

A.C.: This whole story came out of a conversation with my friend in Holland, Oleg Ferstein. I told her what I wanted to do. I wanted to start in Romania a similar platform strictly in Eastern Europe, where I gather the artists from the region and pass in one way or another through accreditation. But I realized that it is not good to do this in Romania and that much easier can be done in the Netherlands. And Oleg told me that he wanted to do something that would be called in a stranger way and let’s make a kind of platform. And I said good, ok, what were you thinking about, exactly? He said, Well, here is my plan. I said, Well, here’s me! With workshops, with tight artists. We put together and decided to work together. That’s the story. There were two more associates, we were four. Now we only have two. But do not give us a beat so easy.

A.L.: Practically beat the pitch a bit.

Yes. (laughs) But this place deserves! That’s how it starts any wider project. Then…

A.L.: Alexandru Crisan will coordinate the Architectural Photography Workshop (November 17, 2018) -> description & event Facebook.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *