”Iar dragostea nu este altceva decât un nume pentru dorința noastră pătimașă de a fi din nou întregi. Întregi cum am spus că eram dintru început și nu despărțiți în propria noastră ființă, despicați, pentru încumetarea noastră, de către Zeus […]. Este, așadar, de temut ca nu cumva, dacă vom greși față de zei, să fim despicați încă o dată, ca niște arșice, astfel încât să umblăm, asemenea oamenilor care se văd din profil, în basorelief, pe pietrele de mormânt, tăiați de sus în jos pe linia nasului.” (Platon, Banchetul, traducere de Petru Creția, Humanitas, 2011, 192e-193a, pg. 116)

Aceasta nu este o fotografie fortuită. Aceasta este o conspirație.

De când îl cunosc, orașul meu își tot calchiază caduc calcanele, într-un concert al contingențelor convalescenței postcomuniste. E o citadelă în care împreună pare că și-a etalonat idealul via ”Sărutul” lui Brâncuși, într-o disperare calmă, într-un erotism cumpănit; se întregește printr-o strânsură sinonimă cu o prinsoare, doar că ”signalectica” sa pare ciungă și famelică, cerșind un ecleraj anacronic. Greu de găsit brațe arhitecturale care să unească repere și puncte de vedere!

Aceasta nu este o fotografie din orașul meu.

În orașul meu, detaliile arhitecturale sunt aortice. Peristaltismul metropolitan e un cod de bare cicatrizat în beton cariat. Spațiile de locuit au doar glande sudoripare. Clădirile de birouri au doar deltoizi. Cumva, cele două tipologii își ating doar pelvisurile.

Aceasta este, însă, o fotografie de detaliu arhitectural funcțional în care împreună însemnă o atingere căutată, fără delicatețe, însă antigravitațională, care dă posibilitatea unui vertij sincronizat: două structuri de rezistență ce par a se tensiona una pe cealaltă într-un unghi de 15 grade, cu o epidermă extinsă care se scufundă parametric spre un soare scandinav cu canini, și care permite un transfer incluziv de penumbră, dar nu încuviințează și confundarea aglomerării cu intimitatea.

Aceasta este o fotografie de detaliu arhitectural: Bella Sky Hotel, ridicat de 3XN în Ørestad, Copenhaga.

PS: – schesis s [At: VĂCĂRESCUL. IST. 289 / Pl: ? / E: ngr σχέσις] (Grî) Relație stabilită între lucruri, fapte, evenimente etc. (cf. dexonline.ro)

– conspirație (etimologie): con = împreună, spirare = a respira

Acceptată fie-mi romgleza calamburului încercat în titlu, deoarece ”împreună” e o îmbrățișare nutritivă a cosmopolitului nostru cel de toate zilele! Vorbesc despre ”cosmopolitul” din arhitectură, vorbind, de fapt, despre dezrobirea acestui termen, bântuit de un accent peiorativ, ștanțat cu generozitate poporanistă de propaganda proletcultistă pe orice creație a pus mâna. Și mai vorbesc în această fotografie despre un act arhitectural eminamente incluziv, zămislit de un inginer român cu origini franco-poloneze (Anghel Saligny), denumit inițial în onoarea unui român născut în Sigmaringen (Carol I), înnobilat de un sculptor francez (Léon Pilet) cu monumentalitatea ostașilor români cunoscuți sub un renume de etimologie slavonă (dorobanți). O diversitate atât de naturală pentru ”mijlocul” nostru de lume, și, de aceea, atât de funcțională & (sic!) trainică (în ciuda unor bombardamente sovietice…)!

Colac peste pupăză, am făcut această fotografie având în minte o lucrare a lui Paul Gauguin. Desigur, arhitect fiind, rezultatul nu prea seamănă cu sursa de inspirație… Dar ”D’où venons-nous ? Que sommes-nous ? Où allons-nous ?” sunt întrebările la care PODUL DE LA CERNAVODĂ a oferit, cred eu, un răspuns unitar, care închide în el chintesența praxeologiei arhitecturale: construim pentru a ajunge  împreună unde ne dorim, pentru a rămâne împreună, pentru măsura timpul împreună. Desigur, arhitect fiind, știu bine că un pod e mai mult decât o metaforă: el unește două limbi de pământ, nimic mai mult, nimic mai puțin; metonimiile conexe aparțin poeților. Dar unește și două meserii complementare: cea de arhitect și cea de inginer. Astăzi, când nu se mai confundă una cu cealaltă, când supraspecializarea le vitregește, doar trecerea timpului mai măsoară imparțial performanțele lor aproape incestuoase. La sfârșitul de secol XIX, opera era individuală. La sfârșitul secolului XX, opera era de echipă. Sfârșitul de secol XXI va cimenta, probabil, dominația algoritmului fătat de o bază de date sterilă mânuită de ”A.I.” cu dibăcie compilatoare. Așadar, vorbesc în această fotografie (artă care, deja, e oleacă sedată de algoritmi) despre Anghel Saligny, fiindcă mi-e teamă că studenții studenților mei îl vor plagia fără voia lor. Pentru că, până la urmă, ”e decât” un pod, nu?

Doar că ne fuge privirea, ca în pictura lui Gauguin, dintr-un unghi în altul, și vedem că desfășurăm, de fapt, timpul. Și îi dăm astfel sens: pentru că arătăm astfel că am ajuns acolo, unde ne doream, și suntem împreună. Ar putea un arhitect să ceară mai mult? Doar un pod… a cărui justificare era bucuria unei Românii reîntregite. Iar confirmarea sufletului său nu era politică sau conjunctural-industrială, ci ființa, pur și simplu, în garantarea fiabilității, inclusiv a rezistenței acestui pod peste Dunăre. Cum am putea să nu amintim aici echipa de ingineri care a stat alături de Anghel Saligny sub pod, la inaugurarea acestuia, pentru a arăta, poate, că împreună înseamnă încredere? Grinzile cu console și oțelul moale pentru tabliere devin astfel banale detalii plagiabile ale unui ”simplu pod” ce avea să unească  – via accesibilitate și viteză – Țara Românească de Dobrogea abia recuperată în urma Tratatului de la Berlin. Și să le alipească inebranlabil, aidoma unui nit de argint.

PS: ”Podul Carol I cu statuile „Dorobanții” este înscris în lista monumentelor istorice sub codul CT-II-m-A-02872”.

In memoriam Anghel Saligny (1854-1925)