Play Mincu
Pavilionul României la Bienala de Arhitectură Veneția 2012

[INTERVIU ÎN 2 ACTE ȘI 3 CORTINE…]

intro

În numărul 5 al revistei Arhitectura la secțiunea Actualiatea Internațională au fost prezentate imagini din cadrul Bienalei de arhitectură care a avut loc la Veneția în perioada august-noiembrie 2012. Numărul curent, dedicat spațiului public, prezintă Pavilionului României printr-un set de întrebări adresate dl. arh. Emil Ivănescu autor principal și coordonator al proiectului, având în vedere feedback-ul complet în momentul finalizării expoziției internaționale.

ACT 01

Alexandru Crișan: Bănuiesc că deja ai răspuns până în momentul de față multiplelor întrebări legate de Pavilionul la care ai lucrat. Recent, din câte am observat, chiar în ultimul număr al buletinului Oar (Arhitecții și Bucureștiul) ai răspuns unui set de întrebări lansate de dl. prof. Mircea Ochinciuc. Vom încerca în cele ce urmează să sintetizam în discuția noastră câteva aspecte legate mai puțin de descrierea tehnică a pavilionului… având certitudinea că acestea au fost prezentate deja în numeroase publicații. Sunt interesat o dată cu închiderea oficială a expoziției mai degrabă de o părere personală, obiectivă, legată de „obiectul de arhitectură” (instalație, mecanism). Acestea poate pentru a depăși cadrul referențial al interviului clasicizat, al întrebărilor standardizate și al răspunsurilor oarecum previzibile… Acest punct îl asociez conceptual impactului determinat la nivel individual prin asimilarea spațială și interacțiunea pe care fiecare dintre noi o traiește în momentul contactului direct cu spațiul propus de tine.
O primă întrebare ar fi legată de tematica Bienalei din acest an. Dincolo de interpretările personale (uneori subiective) și de comparațiile pe care bănuiesc că într-o fomă sau alta le-ai auzit referitoare la pavilionul propus de echipa coordonată de tine, cum anume răspunde pavilionul, din punctul tău de vedere, tematicii Common Ground lansată anul acesta de David Chipperfield?
Emil Ivănescu: În proiectul nostru am încercat o abordare cât mai puțin literală a tematicii. Am observat că unele pavilioane au abordat o legatură formală, în sensul că „teren comun” rezulta că trebuia făcut ceva cu terenul, pământ, sol, etc. Noi din start ne-am delimitat de abordarea asta și am privit tema mai mult ca un indiciu, ca un semn și mai puțin ca o analogie directă. Am fost atenți la ceea ce reprezintă terenul comun al profesiei de arhitect, la modul cum ea se compune, cum se desfășoară și cum poate produce. Nu multe profesii au laturile aceastea cultural-creativă si oficializant – normată atât de clar și puternic definite. Modul cum știi să echilibrezi cele două realități stă la baza finalizării actului de arhitectură. Credem ca acest binom se afla adânc implantat în natura profesiei noastre. Deși este un fapt aparent banal, cunoscut de toți, comun tuturor arhitecților, e cel mai greu de stăpânit, cel mai adesea un ingredient al binomului supunâdu-l pe celalalt: suntem fie prea creativi, fie prea birocrați și normați, cu greu găsim echilibrul între cele două realități.

A.C.: Pe fondul evenimentelor la care ai participat, care au marcat învățământul românesc de arhitectură anul acesta și aici mă refer la Rocad și Icar 2012, tematica pavilionului gravitează în jurul numelui unui personaj renumit printre arhitecți… A constituit Bienala de Arhitectură de la Veneția un prilej de a face cunoscut numele acestuia dincolo de așa numita „breaslă” a arhitecților? Este o coincidență legată de titulatura Universității de Arhitectură la care predai sau există o afinitate aparte cu acest personaj în cadrul proiectului prezentat?
E.I.: O să răspund la întrebarea ta, continuând cumva răspunsul de la prima întrebare. Foarte rar întâlnești personalități care să exceleze în echilibrarea părților creative cu cele oficializante și normate. Ion Mincu, în istoria arhitecturii romanești, este unul din aceste rare exemple. Foarte puțini, până acum, au observat ca alături de caracterul sau profesional ireproșabil (inventator de stil, bun practician, fondator al învățământului de arhitectură), există și caracterul celalalt, cumva birocratic, oficial și normat, care i-a permis, spre exemplu, să funcționeze ca membru în Parlamentul României timp de aproape 10 ani. Descoperind acest fapt, am realizat contactul dintre o generalizare (binomul creativ/birocrație – terenul comun profesiei de arhitect) și un caz particular (Mincu ca persoană) care exemplifică generalizarea.
Nu cred ca noi am avut o afinitate specială cu Ion Mincu. Oricum, astazi, el este privit uneori ca simbol (vezi U.A.U.I.M), uneori ca semn (vezi strada care îi poartă numele) și de foarte puține ori ca persoană reală, cu obiceiuri, defecte și simțiri. Astăzi îl percepem cumva descarnat, e pentru noi ca o efigie, ca un cap gravat pe o moneda veche și prafuită. Pavilionul nostru a fost o încercare în a-l reprezenta într-o formă nouă, dar nu directă, ci intr-o modalitate cosmopolită generată chiar de binomul pe care l-a întruchipat atât de bine.

A.C.: Tematica numărului prezent a revistei Arhitectura abordează aspecte ale spațiului public. Spațiul propus de voi în cadrul Bienalei constituie un spațiu aparte, un spațiu definit de interacțiunea publicului cu obiectul de arhitectură… poate mai mult instalație în cazul de față. Există însă, din câte ai observat, și o interacțiune între persoanele care-și asimlează elementele spațiului respectiv?
E.I.: Când am conceput instalația pentru concurs, am plecat de la vizualizarea unui loc gol, fără un sens, decât cel dat de intrarea în pavilion. Am dorit să creem un spațiu, care, prin diferite dispozitive de interacțiune să poată fi umplut de oameni și să absoarbă oameni, să-i facă să stea, să rămână, să zăbovească. De asemenea, am dorit ca aceste dispozitive să fie cumva independente de spațiul pavilionului, să poată fi amplasate spre exemplu într-o piață sau un loc nedefinit, iar cu ajutorul lor să capete un sens prin interacțiune cu trecătorii sau în cazul pavilionului, cu vizitatorii. Interacțiunea nu era una simplă: apeși pe ceva și se întâmplă altceva. În momentul acționării, întregul sistem de dispozitive devine o modalitate foarte directă de comunicare a unor mesaje legate de arhitectură. Mediul comunicării este atât textul, imaginea, cât și sunetul, căci în momentul embosării timbrului sec, un sunet abstract se declanșa din fiecare dispozitiv-stampilă notarială. Întregul ansamblu devine asemeni unui instrument muzical, comunicând, în mod paradoxal, diferite discursuri legate de arhitectură. Vizitatorii, pe lângă faptul ca interveneau în mod individual, dar comunicau între ei, erau curioși ce au embosat fiecare, ce mesaj conține, unii chiar începeau să discute acolo, ni se puneau întrebări noi, sau operatorii noștri răspundeau și interveneau. În felul acesta, printr-o modalitate aparent foarte simplă, discursul despre arhitectură lua naștere. Dovada stau chiar pozele tale. Ai surprins foarte bine fețele curioase, altele intrigate ale vizitatorilor care interacționau cu stampilele. Întreg pavilionul a devenit un adevarat spațiu public, o pseudo-agora ce comunica nu arhitectura, ci meta-arhitectura, adică discursul despre arhitectură. Meta-arhitectura este interfața arhitecturii, iar noi am creat dispozitive care să comunice acest mesaj. Asta e ideea de baza a pavilionului Play Mincu. De fapt, de aici Mincu, devine un punct de plecare al întregii povești.

A.C.: Un aspect secund, oarecum referențial, îl constituie actul/gestul marcării (markings) prin intermediul timbrului sec. Care este relația între viziunea propusă în cadrul pavilionului și capacitatea de interpretare la nivelul publicului neavizat?
E.I.: Instalația Play Mincu este un câmp semiotic, adică un câmp plin de semne și simboluri. Timbrul sub toate formele lui, este un semn al oficializarii: nu poți scoate un timbru dacă statul, o entitate oficializantă, nu dă voie. Jocul acesta între creativitate, normativitate și birocrație l-am transpus prin ideea de timbru, văzut sub toate aspectele sale: timbru poștal-filatelic, timbru sec-notarial, timbru sonor (un concept nou de timbru). De altfel, conceptul de timbru, în cultura romană este adânc înrădăcinat, noi fiind printre primele țări din lume care au adoptat acest sistem (vezi timbrul cap de bour). Ba mai mult, avem o taxă, atât de importantă pentru breasla arhitecților, care atestă cumva dreptul de autor al proiectului. Taxa este denumită „timbrul de arhitectură”. Orice proiect, care merge înspre avizare, trebuie să plătească aceasta taxă denumită, la noi in Romania, timbrul de arhitectură. Cu alte cuvinte, chiar în limbajul curent, ideea de timbru și-a găsit un loc interesant. Fie că este vorba despre un timbru filatelic, fie că este vorba de un timbru fiscal, conceptul exprimă modul în care este oficializată profesia de arhitect.

A.C.: Cum percepi asimilarea gestului de marcare în mediul arhitectural?
Invitația de a face un timbu sec, specifică doar notarilor, reprezintă auto-asumarea unui discurs despre oficializare și în final despre putere. De multe ori nu ești conștient de acest aspect, dar nu poți să reziști plăcerii de a ștampila ceva. E o seducție interesantă, pe care noi o cunoaștem și am dorit să o utilizăm aici. E o seducție fiindcă, prin faptul că, descoperind un citat sau o ideograma interesantă pentru tine, actul în sine te definește și îl aprobi prin stampilare și embosare. E un act mimetic al puterii, al propriului ego. Cine ar rezista unei asemenea tentații?!

A.C.: Dincolo de auto-asumarea discursului te referi la asimilarea fenomenului ștanțării?
Exercitarea deplină și oficială a profesiei de arhitect este exprimată prin dreptul de a avea stampilă. Printr-o pervertire ironică, ștampila arhitectului este asimilată cu ștampila notarului. Aici a intervenit o mică problemă, pe care noi am luat-o în calcul: nu mulți știau că acele aparate sunt chiar ștampile profesionale de notari. De aceea am explicat acest fapt. Ceea ce nu am luat în calcul a fost, rapiditatea prin care publicul era absorbit de instalație: pe unii nu-i interesa mesajul, pur și simplu le placea, se simțeau bine acolo, le facea plăcere să stea, să nu plece și sa se joace cu ștampilele. Pe alții îi intriga și atunci începeau discuțiile între ei, sau cereau informații operatorilor.

A.C.: Văd că am ajuns la unul dintre punctele esențiale…dinamica ca particularitate specifică a utilizării spațiului interior… Există o etapă intermediară între viziunea echipei și rezultatul final al pavilionului? Cum ați inițiat interacțiunea?
Noi am realizat diferite modalități prin care orice fel de public să poată fi informat cu privire la ideile amintite anterior: o hartă cu instrucțiuni de utilizare a instalației, tuburi inscriptionate cu leduri, operatorii de la pavilion care dau explicații. Legat de asta, vizitatorii au spus ca avem printre cei mai comunicativi operatori, fiindcă se pare că la multe pavilioane (unele cu mari pretenții) primirea nu a fost chiar așa de bună.
Adevarul este ca nu toți au înțeles pe deplin tot mesajul. Însă, chiar dacă nu au facut-o, au rămas în pavilion fiindcă le placea foarte mult atmosfera, timbrele, jocul, sunetul, întreaga instalație și citatele pe care și le embosau singuri. Secretul consta în faptul ca noi am creat o instalație tentaculară: îți oferă o mulțime de semne pe care le recunoști, te implică, te ademenesc, te prind și totul într-o atmosfera senzorială bine regizată: pentru cei care sunt curioși în a afla înțelesuri, mesajul este foarte bine construit; pentru cei mai superficiali, cărora le place doar să se distreze și să fie amuzați sau socați, și pentru ei avem ceva, pentru fiecare, instalația Play Mincu oferă, iar ceea ce primesc este fie sub forma de mesaj, de idei, fie sub forma unei experiențe senzoriale. Dacă ar fi să extindem acest fapt la ideea de spațiu public, cred că asta ar trebui să definească un loc public: posibilitatea coexistenței în acelasi timp și spațiu, a unor fenomene, persoane și ființe diferite. Spațiul public este locul coexistenței pluralității, iar dispozitivele instalației Play Mincu, cred, ca au realizat pe deplin acest aspect.

A.C.: Legat de pluralitate… Pe fondul pronunțat acultural tranzitat de perioada contemporană, alegerea citatelor a constituit un instrument care comunică și altceva dincolo de aparențe cum ar fi evidențierea unor apecte sociale, un manifest etc.?
E.I.: Pentru cine înțelege și cel mai simplu citat, acesta reprezintă o adevarată unealtă de lucru, de auto-direcționare și corectare, căci un compendiu de citate este adesea un ghid spiritual sau o imagine foarte clară asupra nivelului cultural atât al oamenilor de la care provin citatele, dar și a celor care le întrebuințează.

A.C.: Din descrierea prezentată în broșura pavilionului (Play Mincu: a game between officialdom and architecture) mi-au atras atenția câteva lucruri. O parte dintre acestea le-aș (re)aduce în discuție deoarece sunt asociate unor probleme sensibile cu care perioada contemporană se confruntă, legate de arhitectură și relația acesteia cu mediul comercial… Există o conexiune între actul comercial al ștanței notariale, al „timbrului de arhitectură”, și citatele cu prevalent caracter cultural care sunt și ele la rândul lor supuse ștanțării în cadrul interacțiunii publicului cu Pavilionul?
E.I.: Ca un gest ironic, ștampila arhitectului, atât de nerespectată la noi, se transformă în ștampila embosată notarială (timbrul sec), atât de respectată sau mai bine zis atât de bine finanțată. Textele ștampilei notariale sunt chiar citatele din arhitecți români, culese cu grija din diferite articole și scrieri. Pe lângă acestea, am introdus și definiții ale arhitecturii oferite de personalități culturale și arhitecturale internaționale. Suntem, la urma urmei, atât de influențați de ce se petrece în alte părți…

A.C.: Care consideri că este diferența specifică între natura profesională și cea culturală a societății contemporane legat de contextualizarea obiectului de arhitectură?
E.I.: Tocmai ca aici e problema. Nu ar trebui sa fie nici o diferenta. Gestul de arhitectura e un gest cultural, dar si unul social, economic. Intelegerea acestor fenomene ne face sa devenim mai atenti, mai sensibili si mai creativi.

A.C.: În cadrul circumstanțelor terminologice precum „act cultural”, „valoare arhitecturală” (apropiat sintagmei waste of paper în Play Mincu: a game between officialdom and architecture ) etc. Ce înseamnă creație arhitecturală? Exista ea doar în mintea arhitectului sau este unul dintre elementele care determină baza unei „culturi arhitecturale” care aparține comunității? (trimitere la tema propusă de Chipperfield)
E.I.: Asta e o discutie vasta. In mod teoretic, actul de arhitectura este un act de cultura si de aceea el trebuie sa fie orientat catre comunitate. In mod practic, in contextul romanesc, exista mult prea multe exemple prin care arhitectura a devenit un act de incultura, total nepasator la oras, la comunitate si la oameni in general. De aceea, Play Mincu este o invitatie la cultura, la discursul despre arhitectura, la meta-arhitectura si mai putin la contemplarea unor obiecte sau structuri de arhitectura.

A.C.: Legat de acest subiect o ultimă întrebare care devine evidentă în context… dacă „creația arhitecturală” se supune regulilor (fie ele regulamente, normative, ștanțe sau timbre) se mai poate vorbi de creație? Ce presupune actul creativ în arhitectură dincolo de regulamente și constrângeri?
E.I.: Paradoxal, dar constrangerile si regulamentele au valoarea lor. Pot fi creative, daca le privesti din alta optica. Daca le preiei birocratizant, te blocheaza. Materializarea actului creativ in arhitectura ramane cumva suspendata daca nu trece si prin prisma regulamentelor si constrangerilor. O tara ca Olanda, dupa cum stim cu totii, plina de regulamente si constrangeri, are una dintre cele mai interesante si experimentale arhitecturi contemporane. Prin Play Mincu noi nu doream sa realizam falii intre cele doua zone: arhitectura-creativitate si norma, oficializare, birocratie. Din contra, am dat exemplul unei personalitati care a reusit sa le echilibreze intr-un mod foarte elegant si inteligent pe amandoua.

Play Mincu
The Pavilion of Romania at the Venice Biennial of Architecture 2012

[INTERVIEW IN 2 ACTS AND 3 CORNERS …]

intro

In the 5th part of the magazine “Architecture” in the section “International Actuality” were presented images from the Architecture Biennial that took place in Venice between August and November 2012. The current issue dedicated to the public space presents the Pavilion of Romania through a set of questions addressed by Mr. arch. Emil Ivănescu lead author and project coordinator, taking into account the complete feedback at the time of finalizing the international exhibition.

ACT 01

Alexandru Crisan: I suspect you have already answered the many questions about the Pavilion you have worked on. Recently, from what I noticed, even in the last issue of the Oar Bulletin (Architects and Bucharest) you answered a set of questions, Prof. Mircea Ochinciuc. We will try to synthesise in our discussion a few issues less related to the technical description of the pavilion … with the certainty that they have already been presented in numerous publications. I am interested in the official closing of the exhibition rather than in a personal, objective view related to the “object of architecture” (installation, mechanism). They can overcome the referential frame of the classical interview, standardized questions, and somewhat predictable answers … This point is conceptually associated with individualized impacts by the spatial assimilation and interaction that each of us lives in direct contact with space proposed by you.
A first question would be related to the Biennial theme this year. Beyond the personal (sometimes subjective) interpretations and the comparisons that I suppose you heard about the pavilion proposed by your team coordinated by you, how the flag responds, from your point of view, to the Common Ground topic launched this year by David Chipperfield?
Emil Ivănescu: In our project we tried a less literal approach to the subject. We have noticed that some pavilions have approached a formal relationship, meaning that “common ground” means that something has to be done with land, land, soil, etc. From the beginning, we delimited this approach and looked at the theme more as a hint, as a sign and less as a direct analogy. We have been mindful of what constitutes the common ground of the architectural profession, how it is composed, how it develops and how it can produce. Not many professions have this cultural-creative and formalistic sides – normalized so clearly and strongly defined. The way you know how to balance the two realities lies in the finalization of the architectural act. We believe this binom was deeply implanted in the nature of our profession. Although it is a seemingly trivial fact, known to all, common to all architects, it is the most difficult to master, most often an ingredient of binomial subject to the other: we are either too creative or too bureaucratic and normalized, we find the balance between the two realities.

A.C.: Against the background of the events that you attended, which marked the Romanian architecture education this year and here I refer to Rocad and Icar 2012, the theme of the pavilion revolves around the name of a famous architect … Founded the Architectural Biennial at Venice an opportunity to make its name known beyond the so-called “guild” of the architects? Is it a coincidence about the title of the University of Architecture at which you teach or have a particular affinity with this character in the project presented?
E.I.: I will answer your question, continuing with the answer to the first question. You rarely meet personalities who excel in balancing creative parts with formal and normative ones. Ion Mincu, in the history of Romanian architecture, is one of these rare examples. Very few, so far, have noticed that alongside their flawless professional character (inventor of style, good practitioner, founder of architectural education), there is also the character of the other, somewhat bureaucratic, formal and normative, which allowed, for example, to has been a member of the Romanian Parliament for almost 10 years. By discovering this, we have made contact between a generalization (creative binomial / bureaucracy – the common ground of the architectural profession) and a particular case (Mincu as a person) that exemplifies generalization.
I do not think we had a special affinity with Ion Mincu. However, today he is sometimes regarded as a symbol (see U.U.I.M.), sometimes as a sign (see the street that bears his name) and very few times as a real person with habits, faults and feelings. Today we perceive it somewhat disfigured, it’s for us like a effigy, like a head etched on an old and dusty coin. Our pavilion was an attempt to represent it in a new but not direct form, but in a cosmopolitan way generated by the very binom that it embodied so well.

A.C.: The theme of the current issue of the Architecture magazine addresses aspects of public space. The space proposed by you at the Biennial is a special space, a space defined by the interaction of the public with the architectural object … maybe more installation in this case. But, how many of you noticed, there is an interaction between people who assimilate the elements of that space?
E.I.: When I designed the facility for the contest, I left the view of an empty place, meaningless, than the one given by the entrance to the pavilion. We wanted to create a space that, through different interaction devices, could be filled with people and absorb people, make them stand, stay, linger. We also wanted these devices to be somewhat independent of the pavilion space, to be located for example in an undefined market or place, and with their help get a sense of interaction with passers-by or in the case of the pavilion, with visitors . Interaction was not a simple one: you’re pushing something and something else is happening. At the moment of operation, the whole system of devices becomes a very direct way of communicating architectural messages. The medium of communication is both text, image, and sound, for at the time of the embossing of the stamp, abstract sound is triggered from each notarial stamp device. The whole ensemble becomes like a musical instrument, paradoxically communicating various speeches about architecture. Visitors, besides interfering individually but communicating with each other, were curious to embrace everyone, what message they contained, some even started talking there, were asking new questions, or our operators responded and intervened. In this way, in a seemingly very simple way, the discourse on architecture was born. The proof is your pictures. You were surprised by the curious faces, the intrigued ones of the visitors who were interacting with the stamps. The whole pavilion has become a real public space, a pseudo-agora that communicates not architecture but meta-architecture, that is, the discourse on architecture. Meta-architecture is the interface of architecture, and we have created devices to communicate this message. That’s the basic idea of ​​the Play Mincu pavilion. Actually, from here Mincu, it becomes a starting point for the whole story.

A.C.: A second, somewhat referential, aspect is the act / gesture of markings through the stamp. What is the relationship between the proposed vision within the pavilion and the ability to interpret the unannounced public?
E.I.: Play Mincu is a semiotic field, ie a field full of signs and symbols. Stamp in all its forms is a sign of officialism: you can not take out a stamp if the state, a formalist entity, does not allow it. This game between creativity, normality and bureaucracy was transposed by the stamp idea, seen in all its aspects: postal-philatelic stamp, sec-notary stamp, stamp (a new stamp concept). In fact, the concept of stamp in Roman culture is deeply rooted, being among the first countries in the world to have adopted this system (see the head of the bourbon). Moreover, we have a fee that is so important for the architect’s guild, which somehow attests the author’s right to the project. The fee is called the “architectural stamp“. Any project, which goes for approval, has to pay this fee called, in Romania, the stamp of architecture. In other words, even in the current language, the stamp idea has found an interesting place. Whether it’s a philatelic stamp or a fiscal stamp, the concept expresses how the profession of architect is formalized.

A.C.: How do you perceive the assimilation of the marking gesture in the architectural environment?
The invitation to make a tame timeline, specific only to the notaries, is self-assuming a discourse about formalisation and ultimately about power. You are often not aware of this, but you can not resist the pleasure of stamping something. It’s an interesting seduction, which we know and wanted to use here. It is a seduction because, by discovering an interesting quotation or ideogram for you, the act itself defines you and approves it by stamping and embossing. It’s a mimetic act of power, of your own ego. Who would resist such temptation ?!

A.C.: Beyond self-assertion of the speech, are you referring to assimilation of the stamping phenomenon?
The full and official exercise of the profession of architect is expressed by the right to have a stamp. Through an ironic perversion, the architect’s stamp is assimilated to the notary’s stamp. There came a small problem, which we considered: not many knew that these apparatuses were even professional notary stamps. This is why I explained this. What I did not take into account was the speed at which the audience was absorbed by the installation: some were not interested in the message, they just liked it, they felt good there, enjoyed staying, not leaving and getting play with stamps. Others intrigued them, and then began talking to each other, or asking for information to the operators.

A.C.: I see that we have reached one of the essential points … the dynamics as a specific feature of the use of the interior space … Is there an intermediate stage between the team vision and the final outcome of the pavilion? How did you initiate the interaction?
We have made various ways for any kind of audience to be informed about the above-mentioned ideas: a map with instructions for using the facility, LED tubes, flag operators explaining. In connection with this, visitors said we have the most communicative operators, because it seems that in many pavilions (some with great claims) the reception was not that good.
The truth is that not all have fully understood the message. But even if they did not, they remained in the pavilion because they liked the atmosphere, the stamps, the play, the sound, the whole installation, and the quotations they embroiled on their own. The secret lies in the fact that we have created a tentacular installation: it gives you a lot of signs that you recognize, engage, lure, catch you and everything in a well-directed sensory atmosphere: for those who are curious to find out the meanings , the message is very well built; for the most superficial, who just like to have fun and to be amused or shocked, and for them we have something for each Play Mincu facility, and what they receive is either in the form of message, ideas or in the form a sensory experience. If we were to extend this to the idea of ​​public space, I think this should define a public place: the possibility of coexistence at the same time and space, of phenomena, people and different beings. Public space is the place of plurality coexistence, and the devices of Play Mincu, I believe, have fully realized this aspect.

A.C.: Related to plurality … Against the pronounced acultural transition of the contemporary period, the choice of quotes was an instrument that also communicates beyond appearances such as highlighting social appearances, a manifesto, etc.?
E.I.: For who understands the simplest quotation, it is a real tool of work, self-direction and correction, for a quote compendium is often a spiritual guide or a very clear picture of the cultural level of people the quotes originate, but also those who use them.

A.C.: There are a few things I have drawn from the description in the booklet of the pavilion (Play Mincu: a game between officialdom and architecture). Some of these would be (re) questioned because they are associated with sensitive issues with which the contemporary period is confronted, related to architecture and its relation to the commercial environment … There is a connection between the commercial act of the notary stamp, the architectural stamp “, and the quotes with a predominantly cultural character that are also in turn subject to stamping in the public interaction with the Pavilion?
E.I.: As an ironic gesture, the architect’s stamp, so disregarded by us, turns into a notarially embossed stamp (so-called stamp), so respected or better said so well-funded. The texts of the notary stamp are the quotes from the Romanian architects, carefully collected from various articles and writings. Besides, we have also introduced definitions of architecture offered by international cultural and architectural personalities. We are, after all, so influenced by what happens elsewhere …

A.C.: What do you think is the specific difference between the professional and the cultural nature of contemporary society related to the contextualization of the architectural object?
E.I.: It’s just the problem here. There should be no difference. The gesture of architecture is a cultural gesture, but also a social, economic one. Understanding these phenomena makes us become more alert, more sensitive and creative.

A.C.: Under terminological circumstances such as “cultural act“, “architectural value” (close to the phrase “waste of paper in Play Mincu: a game between officialdom and architecture”), etc. What is architectural creation? Is it just in the mind of the architect or is it one of the elements that determines the basis of an “architectural culture” that belongs to the community? (referring to the theme proposed by Chipperfield)
E.I.: This is a vast discussion. Theoretically, the act of architecture is an act of culture and therefore it must be community oriented. Practically, in the Romanian context, there are too many examples whereby architecture has become an act of inculcation, totally unattractive to the city, to the community and to people in general. That’s why Play Mincu is an invitation to culture, to the discourse of architecture, to meta-architecture, and less to the contemplation of objects or architectural structures.

A.C.: Related to this subject is a final question that becomes evident in the context … if the “architectural creation” is subject to the rules (whether regulations, normative, stamping or stamps) can we talk about creation? What does creative action in architecture mean beyond regulations and constraints?
E.I.: Paradoxically, but constraints and regulations have their value. They can be creative if you look at them from other optics. If you take them bureaucrats, they get stuck. The materialization of the creative act in architecture remains somewhat suspended if it does not pass through the rules and constraints. A country like the Netherlands, as we all know, with regulations and constraints, has one of the most interesting and experimental contemporary architectures. Through Play Mincu, we did not want to make faults between the two areas: architecture-creativity and norm, officialism, bureaucracy. On the contrary, we gave the example of a personality who managed to balance them in a very elegant and intelligent way both.

reportage, Play Mincu, Romanian Pavilion at Biennale di Venezia © 2012

Arhitectura Magazine website: http://arhitectura-1906.ro/2012/12/a-aparut-revista-arhitectura-nr-62012/.